După două zile pline în care am împachetat cu Diana cadouri, ne-am refugiat pe canapea în bucătărie intr-una dintre seri și a urmat o discuție foarte lungă despre viețile noastre, iar așa am ajuns să scriu acest articol despre viața mea. Asta după ce ea m-a susținut ca ar fi o idee foarte bună pentru că le-aș putea aduce motivație persoanelor care poate acum se află într-un moment dificil al vieții.
Soooo, let’s do this!
Numele meu este Diana Țuțuianu și am 19 ani. Sunt în anul II de facultate la Jurnalism, iar asta mă va ajuta sa scriu acest text într-o manieră mai plăcută.
Despre mine, aș putea spune că sunt o persoană optimistă, că îmi place să fac lucrurile numai după cum le ghidez eu și că sunt genul de persoană care nu dă înapoi dacă are ceva de făcut. Probabil toate aceste caracteristici le-am căpătat după încercările pe care mi le-a adus viața.
Eram în clasa a opta când am ajuns să mă plimb din spital în spital pentru că nimeni nu reușea să-i dea de capăt bolii pe care o aveam. De la clinici private în Bacău, la spitalul Județean, iar apoi la Iași la Spitalul de copii Sfânta Maria, iar într-un final la București la Institutul Clinic Fundeni. La Iași am primit diagnosticul de cavernom portal -varice esofagiene de gradul 4 – splenomegalie- după nenumărate investigații – RMN, CT, endoscopie, puncție.
La o vârstă destul de fragedă, consider eu, începuse lupta cu boală pe care o descoperisem în urma unei hemoragii externe. Eram speriată, într-un moment ca acela nu aveai cum sa fii altfel. Nu înțelegeam ce se întâmplă pentru că viața mea se schimbase peste noapte. Eu încă eram în stadiul în care așteptam să mi se dea tratament și să plec acasă, dar ce era mai greu de acum urma să vină.
După aflarea diagnosticului, într-o dimineață a intrat la mine în salon domnul Marin Burlea, medic specializat pe gastroenterologie pediatrică. Un om cu un suflet mare și un caracter de milioane, care din păcate astăzi nu mai este printre noi. Mi-a explicat foarte atent care este situația și ca trebuie sa ma transfere la București pentru că urmează să mi se facă o intervenție chirurgicala care la Iași nu se poate face, asta pentru că medicul chirurg de acolo nu voia să se implice în aceasta intervenție pentru că nu aveau aparatura necesară.
Practic, eram între ciocan și nicovală. Cu sufletul cât un purice, am plecat acasă, unde am stat o singură noapte, iar apoi am plecat la București. Domnul doctor Marin Burlea îmi făcuse trimitere către Irinel Popescu, medic la Fundeni, specializat pe transplant hepatic. Confuzia mea era și mai mare. Îmi punea în continuare mii de întrebări printre care și de ce eu? sau ce o să se întâmple? Totul avea să se întâmple așa cum era scris, iar soarta mea avea să fie una din care urma să învăț foarte multe lucruri, care la rândul lor urmau să mă formeze pe mine, ca om.
La București, am aflat că totul se putea ține sub control cu tratament după ce am fost internată la etajul 7, la doamna doctor Alexandrina Constantinescu. Au urmat trei săptămâni în care am stat în spital, cu transfuzii de sânge, o bandare (practic ți se pun cu endoscopul niște inele pe varicele esofagiene, iar acele inele le strâng până cad). Perioada aceea, de la început, a fost una dureroasă din punct de vedere psihic.
Întâlneam fel și fel de cazuri, iar persoanele de acolo povesteau că vin de ani de zile la control. Tot ce se imprima în mintea mea era că niciodată nu o să scap de problema asta și că probabil mă va urmări toată viața. Îmi refugiam timpul în care nu eram la perfuzii, în ultima cabina de la baia fetelor.
Acolo era un geam mare prin care seara se vedea Bucureștiul luminat. Uneori mă rugam, iar alteori plângeam. Mi se părea un joc din care nu mai puteam sa ies. Îmi era dor de casă, de familie, de prieteni. Dar am reușit să accept cu timpul, după mulți ani în care am mers la control periodic, am reușit să îmi fac o mulțime de prieteni acolo. Dar de departe, cea mai bună prietenă a mea era doamna doctor. Un chip angelic, o voce caldă și o persoană incredibilă, astăzi este eroul meu! Eu așa o consider. Tot timpul și-a făcut griji pentru mine și a luat cele mai bune decizii în calitate de medic.
După trei ani în care am mers la control periodic și totul a mers bine, s-a întâmplat inevitabilul. În timp ce eram internată pentru un control, am avut o hemoragie din nou în care am vărsat sânge. De urgență a urmat o bandare pe care nu vreau să mi-o amintesc deoarece nu mi s-a putut administra anestezia. Au urmat cinci zile în care am stat doar în pat, la două injectoare, iar durerile erau greu de nedescris. După acel episod, s-a stabilit că până la urmă este nevoie de o intervenție chirurgicală, așa că trei luni mi le-am petrecut în spital, așteptând momentul cel mare. Mama a stat lângă mine în tot acest timp, se mai ducea acasă în weekend-uri. În acele 3 luni, am întâlnit o mulțime de copii, care mai de care, cu povești impresionante de viață. Cu câțiva dintre ei am rămas prietenă și astăzi, ne-am vizitat acasă și am legat niște prietenii foarte frumoase! Dar în ultimul timp petrecut acolo, totul devea insuportabil. Stresul, așteptarea, gândurile…toate lucrurile astea mă presau și mă făceau sa îmi ies din minți.
După o așteptare lungă, momentul sosise, iar pe data de 21.03.2018, viața mea s-a schimbat radical. Am intrat în sala de operație pozitivă și optimistă, asumându-mi orice risc de la cel mai mic la cel mai mare. Domnul Vlad Brașoveanu este cel care efectiv mi-a salvat viața, viața pe care astăzi pot sa o trăiesc normal. După o operație de aproximativ cinci ore, m-am trezit din anestezie la Terapie Intensivă. Mama aștepta să mă vadă, să vorbească cu mine. Nu vreau sa îmi imaginez ce a fost în sufletul ei în timp ce eu eram acolo. Am vorbit cu ea, iar apoi după 3 zile de stat în terapie m-au mutat înapoi pe secție.
Plină de fire pe fiecare parte a corpului, după ce efectul anesteziei s-a dus am început sa am niște dureri groaznice. Nu să mănânc, nu puteam să merg, să fac doi pași, iar acela a fost momentul în care mi-am dat seama că mama a fost singura mea prietenă și singurul meu sprijin. Încerca în fiecare zi să mă facă să râd, să nu simt nici o durere. Dacă ar fi putut să o ia ea, sigur ar fi făcut-o. Nu o sa îi pot mulțumi niciodată îndeajuns pentru câte a făcut pentru mine și sunt sigură ca citește asta acum așa că vreau să îi spun cât de mult o iubesc!
După ce m-am pus pe picioare și am ajuns acasă, am înțeles defapt ce înseamnă viața. Un fir de ață fragil, care se poate rupe oricând.
Nu aș fi reușit să trec prin toate aceste momente dificile dacă nu aș fi avut în spatele meu o armată de oameni care să mă sprijine și să aibă grijă de mine. De la domnul Marin Burlea care m-a îndrumat ca pe propriul său copil, doamna doctor Gabriela Păduraru care lucra cu dânsul pe care o salut dacă citește acest articol acum, la medicii de la Fundeni, doamna doctor Alexandrina Constantinescu și domnul doctor Brașoveanu.
Însă, mama cred ca primește cel mai mare merit. Dintre toate mamele din lume, eu am primit-o pe cea mai grijulie, cea mai dulce și cea mai frumoasă!
Toată această poveste am decis să o scriu pentru cei care poate acum se află într-un moment dificil al vieții. Am povestit-o eu, o persoană căreia îi era frică de un ac. Am înțeles mai târziu ca întrebarea de ce eu? este cea mai greșită întrebare. Dumnezeu dă cele mai grele lupte celor mai puternici soldați, iar niciodată nu îți dă mai mult decât poți sa duci.
Text redactat de Diana Țuțuianu
asjiasi.com 