Tu ești eu, dar eu cine sunt?

Câteodată mă gândesc de ce am ajuns așa. De ce nu am prieteni, de ce nu e nimeni cu care să schimb măcar câteva cuvinte. Mă trezesc singură, adorm singură. De exemplu, nu vorbesc niciodată la telefon. Nu mai am. Trec peste tot ca o umbră, fiindcă nicio persoană nu mă vede, dar nu e vina lor.

Să îți povestesc, dragă cititorule, cine sunt. Numele meu e Arabella, dar mi se spunea „Ara” și am 17 ani. Obișnuiam să fiu cea mai populară fată din liceu, exact cum vezi în filme. Eram întotdeauna înconjurată de prieteni, nu mai știam ce e sunt singurătatea, izolarea și timiditatea. Toate acestea, însă, erau iluzii. Mă mutasem dintr-un oraș de care nimeni nu auzise și nu am vrut să mai fiu fata ciudată. Am încercat să creez altceva, să mă mint pe mine însămi. După câteva luni, aveam acest lucru în reflex, nu mă puteam opri, era atât de bine. Se spune că atunci când crezi o minciună, ea devine adevăr. Asta mi s-a întâmplat și mie. Nu simțeam că voi fi descoperită vreodată, deoarece aveam senzația că eram extrem de pricepută, de convingătoare. Mereu vei fi mai bine cu o minciună, îmi spuneam adesea, motivându-mă să continui cu neadevărurile.

Eram la fel de cunoscută în școală ca Ronaldo pe terenul de fotbal. Viața-mi părea perfectă, până când s-a mutat în oraș fostul meu iubit, Marin, care dorea să se răzbune pe mine fiindcă nu am vrut ca relația noastră să mai continue. A făcut un poster cu poze vechi de-ale mele, scriind și bârfele vechilor colegi, pe care eram sătulă să le aud pauză de pauză. Nimic n-a mai fost la fel. Lumea pe care m-am chinuit să o construiesc s-a năruit mai repede decât un castel din cărți de joc.

Iată cine sunt, scumpe cititorule: o epavă. Mai am de învățat un an la acest liceu. M-am gândit să mă transfer, dar parcă aș rămâne. De luni, voi fi Arabella cu adevărat. Vremurile de glorie ale Arei sunt de mult trecute. Bine ai revenit! Te-am ținut mult captivă după gratiile de țurțuri. De când nu te-am mai văzut?

 

Text de: Andreea Cibotariu

Reclame