Boboc la jurnalism

 

Am auzit de multe ori fraze ca „Viața de student e cea mai frumoasă!” sau „Prieteniile formate în facultate sunt cele mai durabile” și sper și îmi doresc să fie așa. Nu pot spune că m-am obișnuit cu această viață, dar mereu când trebuie să vorbesc despre ce trăiesc la facultate am o stare de mândrie și entuziasm. Am fost entuziasmată în prima zi de facultate și continui să fiu chiar și azi pentru că am descoperit că îmi place ceea ce fac aici. Este totul nou, poate puțin dificil, dar îmi dă impresia că așa trebuie să fie și că așa e normal să meargă lucrurile. Și, nu știu, poate acest entuziasm se datorează profesorilor, diferiți din punct de vedere al materiilor pe care le predau, dar parcă aceiași profesioniști în domeniul mass-mediei sau… poate colegii contribuie la starea de bine pe care mi-o provoacă viața de student. Aș putea, la fel de bine, să fiu fericită cu ceea ce trăiesc aici doar pentru că mi-am dorit prea mult să ajung la această specializare, iar acum inima nu mă lasă să regret.

Citeşte mai mult

Anii buni abia de acum vin…

Studenția este pentru oricine trece prin această perioadă a vieții una dintre cele mai frumoase experiențe pe care le poți trăi. Este momentul de apogeu a ceea ce presupune formarea noastră, mai ales prin faptul că ne pregătește pentru viață. Întâmplările pe care le trăiești atunci când ești student sunt unice și irepetabile, acestea deschizându-ți portița către ceea ce va însemna pentru tine „viitorul”. Foarte multe sunt miturile care spun că anii de facultate sunt cei mai grei, în care nu prea ai timp de relaxare, ieșiri cu prietenii și altele, în timp ce, tot atât de multe sunt sunt și cele care, efectiv, ne fac să ne dorim ca timpul să treacă și să ajungem în punctul în care să ne declarăm studenți cu „acte-n regulă”. Citeşte mai mult

Puzzle-ul meu – „jurnalist à la «Cuza»”

Într-un interviu pe care l-am luat de curând, preotul Wilhelm Dancă spunea că există în viața fiecăruia o persoană sau o situație care ne schimbă total destinul.

La sfârșitul clasei a XII-a mă tot gândeam unde să merg la facultate, la București sau la Iași. Capitala credeam că-mi va oferi multe oportunități, iar orașul de pe cele șapte coline îmi plăcea la nebunie. Într-o seară, în timp ce conduceam mașina, mi-am spus că voi face cam așa: dacă apare în fața mea o mașină cu număr de Iași, înseamnă că voi merge la facultate la Iași, dacă va fi un număr de București – voi merge la București. Prima mașină care a trecut pe lângă mine avea un număr care începea cu IS.

Citeşte mai mult

Jurnalism, hotar al mântuirii mele

Toată lumea, pe la vreo patru-cinci ani, este supusă unui interogatoriu stupid care debutează amenințător cu întrebarea „ce vrei să te faci când crești mare?” Ei bine, eu nu voiam nimic. Nici medic, nici învățătoare, nici cântăreață, nici măcar prințesă cu castel și unicorn. Mereu am vrut să am un microfon cu care să schimb lumea. Ideea asta a rămas vreme de mai mulți ani uitată într-un colț de minte fiind acoperit de o pânză de păianjen pe care abia în ziua înscrierii la facultate am dat-o la o parte. M-am înscris la o singură facultate, la Jurnalism. Mi-am pus în facultatea asta toate speranțele, visele, dorințele, temerile. Trebuie să reușesc, nu pentru mine, cea de acum, ci pentru copila aceea de demult care voia un microfon, cu care să schimbe lumea. Ce naivă eram! Lumea se schimbă zi după zi, numai noi, oamenii ei, rămânem la fel: mici și inofensivi.

În viața mea, lucrurile și-au urmat cursul firesc, eu nefiind genul de persoană care își mai face destinul și cu propriile mâini. Am mers la școală, nu lipseam nici măcar motivat, mi-am făcut prieteni, ce-i drept, nu prea mulți, am fost mereu cuminte, am respectat regulile, am fost o prezență discretă și nu m-am afirmat decât atunci când mi-au fost puse în pericol principiile. Am fost mereu omul care a tăcut și a făcut, iar bunica mă încuraja spunându-mi: „lasă, maică, e mai bine așa. Știu și eu, știi și tu că pe capul plecat, sabia nu îi taie”. Poate că în acest fel am devenit vulnerabilă și poate că am fost ușor ,„de luat înainte”, dar nu asta a contat. Pentru mine era suficient să sun la un număr și să îmi răspundă o voce caldă, să bat la o ușă și să îmi deschidă un chip zâmbitor, nu alergam după nimic, nu aveam un țel. Așa de desfășurau zilele mele, într-o armonie perfectă care, în timp a evoluat, asemenea unei boli cronice, într-o monotonie stranie. Terminam liceul, ba mai mult dobândisem drept de vot și încă nu aveam un plan de atac pentru viitorul meu.

Vara este un sfetnic bun; am citit, am căutat, am discutat și a trebuit să iau o decizie: la ce facultate mă înscriu. Planul cu Academia de Poliție eșuase lamentabil pe terenul de sport, așa că trebuia să încropesc un plan B și să îi prezint familiei. Dacă m-aș vedea acum luând decizii, probabil m-aș prăpădi de râs, așa de încrâncenată eram. Am zis că mă înscriu la Construcții, că în timp o să fac bani din meseria asta, o să trăiesc bine și poate că o să îmi și placă; program de la 8 la 16, salariu atractiv, mașină de serviciu, cască de protecție și toate cele. Unde mai pui că verișoara mamei, de la Constanța, are o fată care studiază întocmai acest domeniu și e tare mândră? Când i-am zis bunicii de decizia mea, ea mi-a dat un argument solid care mi-a schimbat fundamental viziunea: ,„e meserie de băieți, mamă! Unde să stai tu numai printre bărbați? Altceva!”

Mi-am luat inima în dinți și am hotărât să mă duc la Jurnalism și nu în București, unde se așteptau ai mei, ci în Iași, aproape de casă, aproape de Radu al meu. Urma să stau la cămin și el să vină la mine o dată pe săptămână, iar eu sa merg acasă în weekend. I-am promis că nu o să se schimbe nimic între noi: eu o să studiez aici, aproape și el o să fie în continuare tehnician dentar în Vaslui. Mama zicea să nu mă închid în Moldova, să plec și să las năravul acasă. Pentru prima dată în viață nu am ascultat-o. Am zis că plec la Iași și să aștepte că o sun să îi spun ce am făcut. Cred că după ce am plecat, a început să caute caserole pentru mâncarea ce avea să mi-o trimită.

Așa m-am făcut studentă; ce mă mai fac când cresc mare om trăi și om vedea. Până atunci mă bucur de tot ceea ce am găsit în minunatul Iași: oameni frumoși, prieteni, studenți și speranțe, nevoi și dorințe. Poate nu ne-om face toți jurnaliști, nu vom apărea toți pe sticlă, dar să știu să țin un microfon în mână tot o să învăț. Am să scriu și am să vorbesc, tot așa discret și cu simț de răspundere ca și până acum.

Text de Andreea Nicoleta Guțu

Sursă foto: seamedu.com

Jurnalismul, potrivit pentru mine?

De când eram în clasa a XI-a, mă gândisem la o opțiune de viitor, nu pentru că am vrut eu să reflectez, ci pentru că mă întrebau mereu profesorii ce vreau să fac mai departe. Întrebarea suna cam așa: „Mihai, la ce facultate dai ?” Eu, mai sfios, răspund: „La jurnalism.” Profesoara rămase mirată câteva secunde și apoi începu să-mi spună că trebuie sa-mi înving timiditatea pentru a face față și așa mai departe. De parcă nu era destul, același lucru mi-l spuneau și colegii: „Ce să faci tu la jurnalism?”.

Acum, de când sunt la această facultate, lucrurile s-au mai schimbat într-o oarecare măsură pentru că situația îmi impune depășirea pragului de non-comunicare, mai ales atunci când merg pe teren și am nevoie de o declarație de la cineva necunoscut mie.

Din experiența acumulată în aceste peste două luni de când a început anul universitar, am învățat că procesul de comunicare figurează în orice acțiune a unui jurnalism. Consider că jurnalismul, pe lângă faptul că-ți dezvoltă comunicarea, îți oferă multe oportunități precum participarea la numeroase evenimente, stabilirea de relații cu ceilalți semeni și ocazia de a sta de vorbă cu oameni importanți și de a-i cunoaște, totodată.

Ca oricare altă meserie, jurnalismul are și părți mai puțin plăcute. Pornind de la oamenii care îți dau totul peste cap când îți spun ca nu îi interesează ce ai tu de spus sau nu vor să vorbească și să-ți ofere detalii cu privire la un anumit lucru, mai ales când ai de scris o știre. Cine vrei să te îndrume dacă majoritatea sunt nepăsători? E destul de neplăcut să pierzi timpul crezând că vei obține ceva de la cineva, dar asta e viața unui jurnalist. Ai nevoie să fii tolerant și perseverent.

În tot acest timp, am observat că aproape fiecare specializare este promovată de câte o asociație non-guvernamentală. Ca exemple: ASCOR pentru studenții de la Teologie, ASII pentru cei de la Informatică, ASJ pentru minunatul meu domeniu de activitate etc. Aceste asociații nu numai că te învață cum să abordezi anumite lucruri, ci te îndrumă pe o cale propice dezvoltării personale.

Până în prezent, m-am adaptat destul de ușor activității. O să văd pe parcurs cum evoluează lucrurile și mă voi conforma cerințelor respective. Dacă ești de aceeași părere, alătură-mi-te!

Text de Șargu Mihai Eugen

Vizita la București – un pas important în evoluția mea

Încă de când am aflat că urmează să mergem la București, mi-am spus că trebuie neapărat să mă aflu și eu în acel microbuz. Drumul a fost frumos, m-a făcut să mă simt de parcă mă duceam în excursie sau într-o tabără, iar după ce am ajuns ne-a mai rămas timp să vizităm un pic orașul.

A doua zi am început-o în forță. Când a trebuit să intrăm în clădire, măsurile de securitate, m-au „prevenit” și mi-au „transmis” subtil că nu e o joacă de oameni mari ceea ce urmează să fac. Un prim moment care m-a entuziasmat a fost episodul în care domnul Secretar de Stat, Daniel Șandru ne-a întâmpinat la dumnealui în birou și ne-a mulțumit pentru realul ajutor acordat evenimentului Centenar, iar după aceea mai multe persoane au intrat și ne-au spus ce treabă bună am făcut.

A fost o experiență pe care nici nu o pot descrie în cuvinte. Ideea în sine că eu am avut ocazia să iau parte la un eveniment atât de important, și mi s-a mai și mulțumit pe deasupra, m-a făcut să mă bucur cu toată inima.

Consider că această vizită la București oferită de rectorul Universității „ Alexandru Ioan Cuza”, prof. univ. dr. Tudorel Toader și de domnul Daniel Șandru a fost mai mult decât meritam. Adică totuși, nu oricine are ocazia să meargă la Palatul Victoria, să stea de vorbă cu vicepremierul României, Vasile Dâncu, cu Secretarul de stat, prof. univ. dr. Daniel Șandru, cu purtătorul de cuvânt al Guvernului, domnul Liviu Iolu sau cu doamna chestor principal, Irina Alexe.

Un alt lucru fascinant a fost turul Palatului: să am ocazia să trec pe unde a trecut George W. Bush, să stau la masa unde se iau deciziile referitoare la viitorul țării și mare mi-a fost mirarea când am intrat în biroul media. Doamnele de acolo ne-au spus cam ce fac ele zilnic și m-au făcut să realizez încă o dată cât de importantă e COMUNICAREA.

Această experiență m-a schimbat radical. M-a făcut să îmi doresc să fac mai multe lucruri pentru viitorul meu și să nu mai fiu atât de superficială. Deși nu am realizat pe moment, după ce s-au mai sedimentat un pic lucrurile, mi-am dat seama la ce evenimente am avut ocazia să iau parte; ca să nu mai zic câte telefoane am primit după ce au apărut poze pe Facebook. Pe drumul de întoarcere acasă pur și simplu nu mă puteam aduna, încă eram surprinsă și îmi doream ca să nu uit niciun detaliu referitor la această vizită. Chiar și acum mă mai „laud” cu experiența mea și am fost felicitată pentru faptul că fac parte din Asociația Studenților Jurnaliști, deoarece se vede o schimbare majoră la mine datorită faptului că mă implic în aceste evenimente.

Text de Sabina Gherasim

Cercetători la epicentru

Marile orașe m-au făcut mereu să cred că acolo e nucleul de unde încep să prindă contur lucrurile. Ultima vizită de la București mi-a confirmat că altfel se vede situația de acolo. La 400 de kilometri depărtare, obiectivitatea mă făcea să traduc politica prin corupție, fără să înțeleg că oriunde există excepții.

La final de 2016, dintr-o suită de evenimente neprevăzute, reușesc cu ușurință să-l aleg pe cel de top. Ghidată de zicala „Cine se trezește de dimineață, departe ajunge”, Asociația Studenților Jurnaliști (ASJ) și-a croit drum spre Guvernul României. Legitimația de vizitator ne-a confirmat că am trecut de securitate și ne-a facilitat accesul spre câteva dintre cele mai importante încăperi ale statului.

Unii dintre noi s-au bucurat când au găsit locul pe care-l ocupă de obicei Ministerul Dezvoltării Regionale și al Turismului sau cel al Apărării, însă bucuria mea nu a întârziat să apară. Fără să cred în legătura strânsă dintre jurnalism și politică, unul dintre punctele cheie spe care gazdele s-au gândit să ne conducă a fost chiar Biroul de Presă.

De-acolo pleacă informația după care chiar și noi, viitorii jurnaliști, suntem avizi. Sub forma comunicatului de presă, jurnaliștii se asigură ca nicio hotărâre importantă din Guvern să nu treacă neobservată de mass-media. Însă nu e deloc ușor, căci hibe există oriunde și poate că cei mai pregătiți jurnaliști în domeniul politic trebuie să fie tocmai cei pe care am avut ocazia să-i întâlnim. Când am ajuns în birou, primul lucru care mi-a atras atenția au fost televizoarele sau monitoarele deschise pe câte un canal de știri. Așa încât, colegii noștri de breaslă reușeau să verifice dacă informația a ajuns și este transmisă corect.

Pe lângă oamenii de la Departamentul Centenar, care ne-au oferit calitatea de locuitori pentru o zi ai Guvernului, unul drag ASJ-ului este și Liviu Iolu. O parte din noi am avut ocazia să-l cunoaștem pentru prima dată drept Purtător de cuvânt al Guvernului. Trebuie să recunosc că discuția pe care am purtat-o înainte de primirea diplomelor a fost una care ne-a deschis mințile. Am înțeles atunci cât de superficiali suntem uneori și cât de important este să empatizezi cu cel pe care-l intervievezi. Și asta pentru că într-o zi, de ce nu, s-ar putea să te afli tu de cealaltă parte a microfonului.

Jurnalismul îți deschide multe drumuri, numai dacă știi să le observi la timp.

Nu știu cum stau acum lucrurile în locul pe care l-am cercetat nu demult, însă știu că acolo încă există și oameni pe care-i putem lua ca exemplu, de la care avem ceva de învățat și care ne-au oferit cea mai importantă lecție: că orice ne dorim putem dobândi prin muncă și cunoaștere. Iar noi deja am început.

Text de Bianca Dorneanu

Experiență cu ecou la Guvernul României

Anul 2016 m-a surprins cu diverse întâmplări pe care nu le aveam notate în lista mea cu obiective de atins. Și pentru că se tot întâmplau, mi-am zis că trebuie să le adaug ca „ținte” surpriză. Una dintre ele s-a întâmplat pe 20 decembrie 2016.

ASJ este singura asociației non-guvernamentală care a devenit partener în cadrul manifestărilor din orașul de pe șapte coline.

Secretarul de Stat,  Daniel Șandru, coordonatorul Departamentului CENTENAR, a oferit drept răsplată pentru munca voluntarilor din ASJ, o vizită la Sediul Guvernului României.

Am pășit pentru prima dată în capitală și prima clădire pe care am vizitat-o a fost chiar Palatul Victoria. Mă simțeam norocoasă că mi s-a oferit șansa asta deosebită! Un ecou interior îmi spunea: te afli aici, în clădirea care apare aproape zilnic la televizor.

Îmi repetam în minte: clădirea asta o vezi de câteva ori pe săptămână la televizor și acum ești aici! M-au impresionat arhitectura și interiorul . A fost o onoare să pășesc pe holurile pe care miniștrii le parcurg zilnic. Am fost încântată de turul palatului care ni s-a oferit de către membrii departamentului CENTENAR. Am pășit în diverse săli și le menționez aici pe cele trei care m-au fascinat: „Transilvania”, „Muntenia” și „Moldova”. După tur, am participat , în sala „Muntenia”, la înmânarea distincțiilor, din partea Departamentului Centenar, în semn de recunoștință pentru eforturile depuse de voluntarii ASJ. Dar înainte de acest lucru, prof. univ. dr. Șandru a aranjat cu succes o întâlnire între studenți și Liviu Iolu, purtătorul de cuvânt al Guvernului. La final, au fost înmânate diplomele studenților-voluntari, iar doamna Irina Alexe, Chestor Principal și Liviu Iolu, au oferit câte o broșă cu stema României. În sala „Muntenia”, în care se țin ședințele de guvern, alături de bradul proaspăt decorat, mi-a rămas în minte tavanul din lemn cu zeci de exemplare din Steaua Nordului (ochi de geografă, ce să mai!).

Cu siguranță a fost una dintre experiențele cu un ecou grandios. Toate simțirile, emoțiile și gândurile pe care le-am experimentat în acea zi sunt pentru o viață.

Adresez mulțumiri Departamentului CENTENAR, domnului profesor Daniel Șandru, Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și colegilor din Asociația Studenților Jurnaliști din Iași.

Text de Nicoleta Felea

Facultatea-un nou început

În drumul nostru spre succes, căci sunt sigură ca majoritatea dintre noi avem aspirații înalte, luam decizii care ne schimbă brusc viața. Pot spune că așa a fost și când am decis să merg la facultate. Tind sa cred că această schimbare era necesară și a fost mai mult decât bine-venita.

Încă îmi este proaspătă în memorie prima zi ca studentă la Iași. Pentru majoritatea dintre noi, odată cu prima zi de facultate vine și începutul unei noi vieți. O viață în care alarma de dimineață nu mai e mama, iar tot atunci realizezi că nu ai nicio problemă dacă mănânci același fel de mâncare o săptămână. Dacă mă gândesc mai bine, prima zi nu este chiar ziua festivității de deschidere, ci mai degrabă prima zi de seminarii și cursuri. Atunci e palpitant, când nu ai idee unde se află sala în care ai prima oră, iar când în sfârșit ai nimerit-o, deja ai lăsat o impresie proastă. Dar nici atunci nu ești sigur că aceia erau colegii tăi, căci nimeni nu îți era cunoscut. Măcar ai aflat ce semnificație au termenii ca „sesiune”, „laborator” „parțial”. Câțiva profesori au și explicat ce urmează să faci aici la jurnalism. În principiu? Știri, presă, comunicare și mass-media. Ce am auzit cel mai des în ziua aceea? „De ce ai dat la jurnalism?”, „Care este jurnalistul tău preferat?”, „Ce ziare/reviste citești cel mai des?”. Întrebări cu răspunsuri gândite din timp… sau nu.

Ce poți observa încă de atunci? Că nu mai e ca în liceu, toți sunteți diferiți. Aici nu mai aveți același nivel, poate că unii au terminat deja o facultate, poate că unii sunt aici pentru că asta și-au dorit sau doar de dragul de a fi. Aici ești pe cont propriu. Fără diriginte căruia i te poți plânge, fără pauze lungite sau teze amânate. Mai rău, mai vine și sesiunea de care toți se plâng. Dar tot răul spre bine, nu? De ce ar mai spune toată lumea că perioada studenției e cea mai frumoasă? Poate că este și poate că trebuie să profiți la maximum de ea. Dar pune mereu facultatea pe primul loc. Dă tot ce-i mai bun din tine, fă mereu ceea ce îți place, fii puternic, căci nu știi pe cine poți inspira. Uneori îți va fi greu, dar nu uita că munca și dedicația este calea succesului.

Text de Bianca Barhan

Jurnalismul, meserie sau pasiune?

De ce jurnalism?

„Jurnalism? Serios?” Asta mi-au zis apropiații când au auzit ce meserie îmi doresc. Desigur, m-au susținut și mă susțin în continuare, doar că au fost surprinși de această schimbare. Asta pentru că pâna să ajung în ultimul an de liceu nu eram hotărât în totalitate cu privire la facultatea pe care vreu să o urmez. Printre opțiunile mele se numărau Facultatea de Drept și chiar Facultatea de Geografie, având la activ chiar un loc doi pe județ la un concurs de geografie, ceea ce îmi întărea ideea că dacă aș merge la geografie mi-ar fi ușor.

Cu toate acestea, îmi doresc să fac altceva. Îmi doresc să fac ce îmi place, indiferent dacă este ușor sau nu. Consider că dacă fac ce îmi place, inevitabil e ușor.

De când eram mai mic, mă visam prezentator de știri sau chiar prezentând rubrica sportivă sau, de ce nu, rubrica de meteo. Dorința mi-a rămas aceeași chiar dacă au trecut mulți ani de atunci. Întotdeauna mi-am dorit ca atunci când voi avea locul meu de muncă, să fie unul pe care să îl fac din plăcere, iar acum îmi dau seama, că ceea ce îmi doresc acum, îmi poate fi atât meserie cât și pasiune.

Îmi doresc să explorez și să cunosc cât mai mulți oameni, iar jurnalismul îmi poate oferi acest lucru. Această meserie, de jurnalist, nu este doar o meserie pentru mine, ea reprezină mult mai multe lucruri.

Muncă, implicare și devotament, consider că aceste trei caracteristici trebuie să primeze în această meserie, deoarece fără ele, meseria va rămâne la stadiul de obligație, iar cu acestea, pasiunea va fi cea care își va pune amprenta peste activitatea fiecăruia, iar acest lucru se va vedea.

Sunt student și nu cunosc încă toate aspectele jurnalismului, însă m-am înscris la această facultate pentru a putea deprinde cât mai multe și pentru a-mi aprofunda cunoștințele.

Text de Rotaru Radu-Nicolae