Fă-ți timp pentru jurnalism

Studentă la Facultatea de Litere, specializarea Jurnalism și Științele comunicării, învăț să fac știri și tablete (deocamdată). Tablete, da, sună ciudat! Ce o fi însemnând? Nici eu nu știu, încă. Deși sunt în primul semestru al primului an, am reușit să îmi dau seama ce îmi place și ce nu în acest domeniu. De obicei, din primele luni îți creezi o imagine, însă a mea nu s-a conturat prea repede. Încă descopăr.

Consider că jurnalismul îți oferă multe oportunități de dezvoltare personală și, datorită numeroaselor avantaje de care dispune, jurnalismul este una dintre cele mai frumoase domenii dintre toate. Printre aceste avantaje, cele mai importante și cele care îmi plac în mod deosebit sunt: realitatea care îți poate oferi o altă viziune și perspectivă asupra lucrurilor; contactul și colaborarea cu persoane din medii diferite, cu un anumit statut în societate; oportunitatea de a afla, de a cunoaște și de a învăța continuu, „delectarea” cu informații care mai de care mai „picante”; cercetarea, descoperirea, precum și călătoria care îți transformă viața într-o adevărată aventură.

Întotdeauna mi-a plăcut să cred că nu există diferențe majore între noi, oamenii, și că toate lucrurile ar trebui împărtășite cu fiecare în parte. Dacă stau să reflectez puțin, jurnalismul, consider eu, este vocația perfectă pentru a distribui un zâmbet, o vorbă bună și o informație interesantă sau mai puțin interesantă, de ce nu?

Ca orice altă meserie, jurnalismul are și partea lui mai puțin atractivă, aș putea spune. Sunt câteva detalii care îmi displac în acest domeniu. În primul rând, sunt persoane care te refuză atunci când trebuie să redactezi o știre. Când ai nevoie de informații, de multe ori auzi oameni spunând fie că ‚,nu s-a întâmplat nimic, nu avem nicio informație”, fie un îndemn clasic: ,,mergeți în altă parte”. Un element important în cursul vieții este răbdarea. Trebuie să fii foarte răbdător și să insiști până când afli ce ți-ai propus. Vei deveni nervos, eu am început deja să fiu, te vor întoarce mulți. Îți vor spune că nu ai o știre interesantă, vei reveni pe teren, vei explora mai mult și vei reuși, la un moment dat. Un alt dezavantaj al meseriei este că trebuie să fii activ indiferent de oră, trebuie să explorezi terenul mai tot timpul, să prinzi cele mai interesante subiecte. Mai puțin plăcute sunt și greșelile pe care, inevitabil, le faci și pentru care, de cele mai multe ori, ajungi să fii aspru judecat. Este greu să vorbești corect tot timpul, fără emoții, fără bâlbâieli. Eu mă confrunt adesea cu situații de acest fel. Publicului nu îi place să vadă un jurnalist emotiv, iar de cele mai multe ori nici nu îi pasă de problemele tale.

Ca viitor jurnalist, nici nu știu ce mi-aș dori. Poate mai multă implicare și dedicare. Merită. Dacă vrei ca ceva să meargă bine, fii tu cel care preia inițiativa și încearcă să creezi un confort atât pentru tine, cât și pentru ceilalți. Dacă și tu împărtășești aceleași idei ca mine și dacă ești foarte atras de jurnalism, musai trebuie să mi te alături!

Text de Adelina FLOREAN

Sursă foto: Future Media Lab

Reclame

Televiziune salvată?

Poziția culcat: deschidem televizorul!

Mereu mi-am imaginat televiziunea ca pe un fenomen inexplicabil, în ciuda tuturor orelor de tehnici mediatice pe care le-am ascultat la Jurnalism. Acolo ne învăţau cum şi de unde se formează legăturile în eter, în aşa fel încât să avem un proces între emiţător şi receptor. Se mai întâmplă, ne spuneau profesorii, ca acest proces să întâmpine zgomote sau deviaţii de canal. De multe ori, procesul de transmisie a informaţiei codate şi de receptare a ei ajunge să fie perceput ca rezultat doar a ceea ce vedem pe micul ecran.

Începuturile televiziunii se leagă de Oxford Street, acolo unde John Logie Baird avea să facă primele demonstraţii publice de la al său „televisor”, în anul 1926, în marele magazin Selgridges. Apoi, drumul s-a deschis către atâtea şi atâtea inovaţii a imaginii care se mişcă în 24 de cadre pe secundă. Cutia magică din care ieşeau imagini în mişcare avea să ne schimbe cu totul viaţa şi deprinderile cotidiene. Ne-am adaptat stilul de viaţă după unele ore de difuzare ale serialelor sau emisiunilor.

Telecomanda televizorului încă ne este de folos, dar preconizările pentru viitor arată că nici de ea nu vom avea nevoie în câteva zeci de ani. Totul va funcţiona la nivelul interacţiunii vizuale, tactile, fără intermediari cu butoane. Ajunge omul să fie folosit de către tehnologie şi să se transforme într-un sclav al acesteia? Aplicând lecturile din filozofie, mă întreb, fără să dau verdict sau răspunsuri, dacă televiziunea e pentru noi sau ajungem să fim noi pentru ea.

Spectacolul de care avem parte astăzi pe micile ecrane ne schimbă obiceiurile, ne elimină unele obiceiuri şi ne dictează o poziţie culcată, la nivelul ecranului, o poziţie care predispune la pietrificarea corpurilor omenirii, precum susţine Jean-Jacques Wunenburger. Îmi asum paşii pe care îi voi face în favoarea unui ajutor pe care filozofia ar putea să i-l ofere situaţiei din mass media actuale. Cred într-o curăţire a presei în următorii ani. Am tot auzit la cursurile de la jurnalism că o anumită curăţire a presei va veni doar în momentul în care publicul se va sătura de spectacolul care îi este oferit. Publicul alege, dar tot el este învinovăţit pentru ceea ce conţin programele televizuale. Unde şi a cui să fie vina? În acest amalgam al dezvoltării tehnicilor mediatice şi al vitezei decide audienţa, pentru că trebuie „să vindem”. Din păcate, societatea de consum nu impune niciun respect faţă de ceea ce se alege a fi drept eveniment de primă pagină, de breaking news. De cultură ne lipsim tot mai mult pe crane, ba chiar se închid posturile care o promovează. Nu vând, nu fac audienţă. Transformăm societatea într-una de spectacol uşor, care să nu ne lase deloc să ridicăm ochii spre cer, fără a trece mai întâi prin faţa ecranului?

Text de Corina GOLOGOȚ (GIURGIA)
(fragment din argumentul tezei de disertație: „Mai multe ecrane, mai puțini oameni. O interpretare filosofică a televiziunii”, Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, iunie 2014)

Sursă foto: TV Baird Selfridges, sursa: tekkiepix.com

Jurnalismul – drumul spre descoperirea personală

Când am ales această cale, să merg la jurnalism m-am gândit doar la un singur lucru – să găsesc aici aventură, neobișnuit și multă lume nouă de cunoscut. Am vrut ceva să mă scoată din normal, din rutina fiecărei zile de până atunci, ceva care să mă ajute să mă descopăr.

Pasiunea mea pentru jurnalism are o oarecare vechime pentru că se află în viața mea încă de când eram foarte mică, atunci poate nu conștientizam că asta e ceea ce vreau să fac în viitor, dar cu cât treceau anii cu atât mai mult această dorință a mea devenea mai puternică. Şi acum îmi amintesc cum obișnuiam să mă joc cu verișoara mea, ne „construiam” din diferite lucruri găsite prin toată casa, un loc unde se pregăteau a fi „difuzate” emisiunile noastre, emisiuni unde telespectatori și invitați erau plusurile din casă, iar noi eram pe rând ba prezentator, ba reporter şi chiar cameraman. E amuzant cum reușeam să ne trăim pasiunea prin lucruri atât de neobișnuite. Dar aceste lucruri simple au alimentat alegerea mea de acum.

Cu trecerea timpului realizam că lucrurile nu sunt chiar așa simple,ca atunci când le făceam în joacă. Această profesie necesită mult mai multe lucruri, multă voința, dar și încredere în forțele proprii ceea ce pentru mine, acest aspect era și este încă cam slab consolidat. Îmi petreceam serile și fiecare moment când îl prindeam pe tata captivat în televizor, urmărind știrile și analizând postura, gesturile și dicția prezentatorilor, dar şi reporterilor. Uneori mă imaginam ca fiind eu în locul lor și nu credeam că voi avea vreodată oportunitatea să lucrez la dezvoltarea mea pe acest plan.

Cu cât creșteam mai mult, cu atât îmi doream mai mult alte lucruri pentru mine, voiam să fiu reporter de teren, voiam să călătoresc din ce în ce mai mult şi credeam că asta poate alimenta două pasiuni ale mele, cum se spune „loveam doi iepuri dintr-o lovitură”. Îmi doresc mult să călătoresc, să cunosc alte tipologii de oameni şi mă conectez la o altfel de atmosferă decât cea cu care sunt obișnuită, vreau să îmi pun la încercare tot ce ţine de mine, să scot la iveală tot ce am mai bun şi şă fac ceva cu care să mă pot mândri. Nu ştiu cum a fost la alţii, dar pentru mine această pasiune pentru jurnalism a existat dintotdeauna, stau acum şi mă gândesc ce aş fi putut eu alege să fac pe viitor dacă nu jurnalism şi realizez că nu a mai exista vreo dorinţă și pentru altceva.

Jurnalismul este o profesie la care e greu să renunţi, făcută din pasiune, unde presiunile nu sunt percepute ca fiind „stress” dacă îţi place ceea ce faci. Jurnalismul este cea mai mare plăcere din viaţă, jurnalismul nu are program şi oferă libertatea de care puțini se pot bucura în viată. Nu cred că o să regret vreodată această alegere a mea.

Text de Simona-Georgiana DOROFTEI

Sursă foto: journalyourlife.tumblr.com

Realitate sau reușită. Unde mă aflu?

Atunci când vrei să-ți îndeplinești visul, ai încredere în forțele proprii. Dar, uneori, simți că ai vrea să știi cum a reușit cineva care s-a lovit de aceleași obstacole, care a avut aceleași temeri. Ai nevoie de încurajare, cauți repere. Asta se întâmplă și când, proaspăt student la jurnalism, privești buimac în jurul tău și nu mai știi la ce să te uiți, pe cine să citești sau dacă toate acestea te îndreaptă spre drumul potrivit.

Ca cititor, consider că oamenii de presă actuali se mulează pe redactarea unor subiecte care să atragă fără a se ține cont de ceea ce se transmite sau ce s-ar putea înțelege. Într-un studiu care a apărut acum ceva timp, monitorizat de blogul MediaIQ, s-a constatat că cel mai des, în presă, sunt folosite cuvinte precum „senzațional”, „șoc” sau „extraordinar”. E asta „surprinzător”? Oamenilor nu li se (mai) oferă posibilitatea de a asculta o emisiune bună, de a vedea ceva constructiv sau interactiv de calitate. Acest fapt e cauzat și de viteza cu care se petrec lucrurile în prezent, dar asta nu e o scuză.

Astăzi, pentru a putea asculta vocea lui Gabriel Liiceanu sau Andrei Pleșu trebuie să caut în arhive, sau, cu puțin noroc, îi pot vedea la o emisiune unde au fost invitați să vorbească despre realitatea tot mai apăsătoare. De aceea, poate sunt norocoasă. Părinții m-au „injectat” cu bucuria de a căuta mereu să învăț ce e mai bun din ceea ce văd sau aud. Astfel, am crescut uitându-mă la „Profesioniștii”, „Garantat 100%”, ascultând programele de teatru radiofonic sau deschizând cu bucurie pachetele îndesate cu cărți aduse de poștaș.

În prezent, consider că presa din România e ghidată de cantitate, nu calitate, iar unii dintre cei ce apar astăzi și se numesc jurnaliști nu sunt decât niște voci care citesc un text de pe un prompter, jurnalismul devenind astfel literatură la repezeală. Dacă aș fi un jurnalist, ceea ce se presupune că voi deveni, aș vorbi cu oamenii care au reușit profesional și, împreună, ne-am uni forțele să-i ajutăm și pe alții, aș spune adevărul și m-aș asigura să-l afle toți. Aș ține omul într-un continuu suspans, ca de-a lungul zilei să se gândească ce știri vor mai fi, ce va mai afla.

Oportunități există, dacă vrei cu adevărat să reușești. Librării, biblioteci, asociații și oameni prietenoși deschid brațele pentru cei ce stau la pândă, gata să pornească pe un drum trainic cu forțe de izbândă. „Viața este uneori zgârcită, dar odată ce se deschide o ușă, o adevărată avalansă pătrunde prin spațiul deschis”, spunea cu tâlc, Paulo Coelho.

Text de Adina Elena ROTARU

Sursă foto: arroniz-arte.com

Ziaristica și etica

„Etica” este definită de DEX drept „ansamblul de norme în raport cu care un grup uman își reglează comportamentul pentru a deosebi ce este legitim și acceptabil în realizarea scopurilor”. În jurnalism, ca și în alte domenii, este necesar ca activitatea să se desfășoare conform anumitor principii și norme de conduită etică. Trăim într-o societate democratică (sau cel puțin așa o numim), în care dreptul la opinie nu ne este îngrădit. Statul nu mai este coercitiv, jurnalismul nu este îngrădit de a fi scris într-o manieră anumită. Trebuie menționat că menirea jurnalistului este de a căuta adevărul și de a-l transpune așa cum este el. Corectitudinea, imparțialitatea și obiectivitatea sunt alte aspecte vizate în acest domeniu profesional.

Unul dintre drepturile căpătate după Revoluție este acela de a ne putea bucura de o presă liberă. Dar lucrurile oare stau chiar așa? E productivă libertatea de care ne bucurăm? Jurnalismul trebuie să fie de calitate. Cu siguranță, într-un regim dictatorial nu se poate vorbi despre așa ceva, jurnaliștii fiind constrânși de a publica „povești” care să dea bine. Însă nici în democrația post-dictatorială de azi, calitatea presei nu pare a fi strălucitoare. Există surse care dezinformează, există posturi care caută de a atrage vizualizări, există ziare, reviste și emisiuni al căror scop e de „a vinde”, ca să nu mai vorbim despre tabloidele ieftine care capătă tot mai mult teren.

Jurnalismul înseamnă informare prin adevăr, mai presus de orice. Jurnaliștii sunt vectori de opinie și influențează masele de oameni. Or, asta nu e o responsabilitate deloc mică. Tocmai de aceea, jurnaliștii trebuie să respecte principiile fundamentale care stau la baza acestei profesii. Mai ales în vremurile grele, etica profesională trebuie valorificată, scopul trebuie menținut, obstacolele- depășite cu capul în sus, iar publicul trebuie educat și respectat. Un bun jurnalist e un bun ascultător, e atent, e ager, e deschis, e un investigator, știe să facă diferența dintre adevăr și minciună, e onest și, niciodată corupt.

În epoca în care avem atât de multe alegeri, în care ne simțim debusolați, e greu să distingem uneori binele de rău. Or, corectitudinea jurnalistică înseamnă a fi ghid pentru public. Jurnalismul de valoare spune lucrurilor pe nume dintr-o perspectivă nepărtinitoare.

Text de Speranța TALABĂ

Sursă foto: radio.ubbcluj.ro

Un an de amintiri și ședințe-n prelungiri

Când am venit în Iași, eram, ca oricare alt student care abia descoperă universitatea de la Iași, pierdut și fără prietenii pe lângă mine. De fapt, asta era principala problemă. O luam de la capăt, cu „hei! Eu sunt Ionuț” sau cu „și ție ce îți place să faci?”. Obositor, dar dacă ai ști finalul, parcă ai pune și mai multe întrebări.

Ș-apoi, mi-am aruncat privirea și curiozitatea peste tot, pe unde am putut. Am început cu facultatea, acolo unde nimeni nu este așa cum este în camera de cămin. E și normal, și eu, la rândul meu, mă schimb, odată ce împing ușa grea de la intrare în corpul A. Aveam nevoie de oameni deschiși, fără să mă mai chinui să dau cu dalta în fețe false pentru a descoperi miezul. De pe 1 decembrie 2015, am pătruns în Asociația Studenților Jurnaliști sau simplu ASJ. Aici, un vârtej și mai mare decât la facultate. Idei peste idei, ședințe, păreri, ce, cum, unde, eu? Aaa? Stop! Am luat-o de la început cu „eu sunt Ionuț!”. Am întins mâna de mii de ori pentru a da noroc, am îmbrățișat de sute de ori aceleași corpuri sau poate altele, m-am supărat și am muncit. Era pentru prima dată, în viața mea, când construiam ceva de la zero, proiectul „Eu și cartea mea”, și aduceam prieteni în jurul meu. Atunci nu-mi mai venea să-mi iau bagajul și să mă duc acasă, la Crăiești, parcă-parcă rădăcinile alea începeau să se înfigă în cel puțin una dintre colinele ieșene. Și veneau oameni, prieteni și fotografiile alea, de pe Facebook, pe care le tot vedem, la alții, la început de octombrie 2015, și care prindeau contur și în studenția mea. Vorbesc de cele în care zâmbetul este dintr-un râs de la ultima glumă pe care o gustă tot grupul.

Am trecut și pe acolo, și pe dincolo, am întâlnit oameni pe care îi apreciez și cu care aș vrea să petrec mult timp, dar și uscături. Anul acesta, pe 1 decembrie, mi-am dat seama că am mai multe motive de a sărbători. În unul dintre cei nouă ani ai asociației, am fost și eu prezent. Acum, îmi rămâne mie să întind, de pe partea cealaltă, mâna, să îmbrățișez corpurile nou veniților și să fac fotografia în care toată lumea să zâmbească.