Puzzle-ul meu – „jurnalist à la «Cuza»”

Într-un interviu pe care l-am luat de curând, preotul Wilhelm Dancă spunea că există în viața fiecăruia o persoană sau o situație care ne schimbă total destinul.

La sfârșitul clasei a XII-a mă tot gândeam unde să merg la facultate, la București sau la Iași. Capitala credeam că-mi va oferi multe oportunități, iar orașul de pe cele șapte coline îmi plăcea la nebunie. Într-o seară, în timp ce conduceam mașina, mi-am spus că voi face cam așa: dacă apare în fața mea o mașină cu număr de Iași, înseamnă că voi merge la facultate la Iași, dacă va fi un număr de București – voi merge la București. Prima mașină care a trecut pe lângă mine avea un număr care începea cu IS.

Citeşte mai mult

#ASJ la #munte

Respectând tradiția, dar aducând totodată obiceiuri moderne, membrii ASJ și-au făcut bagajele și, timp de trei zile, au poposit în stațiunea Gura Humorului. Gazda noastră a fost, pentru al doilea an consecutiv, pensiunea Bucovina, loc pe care-l recomandăm cu plăcere, mai ales pentru grupuri mari.

Gura Humorului cu paintball, spălatul vaselor, „La Bomba” și piscină  

Nucleul a fost, cu siguranță, energia – fie ne încrețeam frunțile la jocuri de societate sau de cunoaștere, fie la poveștile spuse cu mult patos sau chiar și când ne venea rândul la spălat vase. Echipa ASJ-istă, formată din 30 de omuleți care muncesc pentru a construi evenimente culturale deosebite, s-a unit și mai mult și și-a încărcat bateriile, iar acum, revine la Iași, cu forțe noi și pregătiți pentru ceea ce urmează.

Timp de trei zile, stațiunea nu ne-a lăsat deloc să ne plictisim. Am cucerit munții cu telescaunul și am coborât în viteză cu sania; ne-am relaxat la piscină și am surprins cele mai frumoase cadre cu telefoanele noastre. Strategia personală ne-am pus-o în valoare la un joc de paintball și am descoperit pas cu pas orașul care în 2015 și-a sărbătorit cei 525 de ani de la prima atestare documentară. Trebuie să menționăm că ne-am și amuzat în pizzeria La bomba, însă nu dezvăluim motivul – trebuie doar să treceți pe acolo și-o să înțelegeți.

Provocare cu un premiu

Pe toată durata călătoriei, am avut cu noi un titlu, un roman, o carte – toate pentru un nou scriitor pe care-l vom aduce în fața voastră foarte curând, la o nouă ediție a evenimentului „Scriitorul lunii”.  Vă provocăm să ghiciți scriitorul și cartea pentru următoarea ediție! Vă dăm un indiciu: este despre dragoste, iar coperta cărții are „gust” de cafea. Primul care ghicește și ne spune autorul cărții într-un comentariu la acest articol, o să primească de la echipa ASJ cartea  drept premiu.

Jurnalismul, meserie sau pasiune?

De ce jurnalism?

„Jurnalism? Serios?” Asta mi-au zis apropiații când au auzit ce meserie îmi doresc. Desigur, m-au susținut și mă susțin în continuare, doar că au fost surprinși de această schimbare. Asta pentru că pâna să ajung în ultimul an de liceu nu eram hotărât în totalitate cu privire la facultatea pe care vreu să o urmez. Printre opțiunile mele se numărau Facultatea de Drept și chiar Facultatea de Geografie, având la activ chiar un loc doi pe județ la un concurs de geografie, ceea ce îmi întărea ideea că dacă aș merge la geografie mi-ar fi ușor.

Cu toate acestea, îmi doresc să fac altceva. Îmi doresc să fac ce îmi place, indiferent dacă este ușor sau nu. Consider că dacă fac ce îmi place, inevitabil e ușor.

De când eram mai mic, mă visam prezentator de știri sau chiar prezentând rubrica sportivă sau, de ce nu, rubrica de meteo. Dorința mi-a rămas aceeași chiar dacă au trecut mulți ani de atunci. Întotdeauna mi-am dorit ca atunci când voi avea locul meu de muncă, să fie unul pe care să îl fac din plăcere, iar acum îmi dau seama, că ceea ce îmi doresc acum, îmi poate fi atât meserie cât și pasiune.

Îmi doresc să explorez și să cunosc cât mai mulți oameni, iar jurnalismul îmi poate oferi acest lucru. Această meserie, de jurnalist, nu este doar o meserie pentru mine, ea reprezină mult mai multe lucruri.

Muncă, implicare și devotament, consider că aceste trei caracteristici trebuie să primeze în această meserie, deoarece fără ele, meseria va rămâne la stadiul de obligație, iar cu acestea, pasiunea va fi cea care își va pune amprenta peste activitatea fiecăruia, iar acest lucru se va vedea.

Sunt student și nu cunosc încă toate aspectele jurnalismului, însă m-am înscris la această facultate pentru a putea deprinde cât mai multe și pentru a-mi aprofunda cunoștințele.

Text de Rotaru Radu-Nicolae

Moldova din Palatul Victoria

O clădire mare, cu multe etaje și cu și mai multe ferestre, în care se naște, trăiește și intră în istorie politica românească. Palatul Victoria este păzit la fiecare poartă de un soldat îmbrăcat într-o uniformă colorată, cu stele și a cărui poziție se schimbă doar atunci când apasă pe butonul care ridică bariera de acces. Am intrat. De pe-un hol, numele îți este strigat și cu pași repezi, de parcă ai fi pe cale sa pierzi un avion, pășești în portalul de securitate. Primesc un card pe care se sunt imprimate cifrele 301 și apoi, gata, covorul moale, de-un verde smarald, începe să scârțâie sub picioarele mele. Săli lungi și înalte, uși mici și mari, sute de scaune și peste tot aceeași culoare de verde îmbrăcată cu nuanțele unui lemn dur, rezistent. Sala „Moldova” este una în care se țin ședințele mai restrânse ale premierului – cu ambasadorii, cu alți premieri sau președinți. Sau, așa cum a fost la noi, sala în care Vasile Dâncu, vicepremierul României, și prof. univ. dr. Daniel Șandru, Secretar de Stat, ne-au vorbit pe îndelete despre jurnalismul de astăzi – despre superficialitate și viitor incert. Discuții, premii, aplauze și fotografii și, cel mai important, emoții.

Strângerea de mână cu Liviu Iolu, purtătorul de cuvânt al Guvernului, a fost puternică, fermă și hotărâtă. De pe-un scaun pe care, în ședințele de Guvern, stau doar miniștri, noi, membri în Asociația Studenților Jurnaliști am ascultat sfaturile jurnalistului Liviu Iolu – despre cum se vedea presa înainte și după mandatul de purtător de cuvânt, despre relația cu foștii colegi din presă și despre obiectivitate. O întâlnire pe care n-o poți gândi, n-o poți planifica, ci doar simți. Dar, până să ajungem la statutul de purtător de cuvânt, revenim acasă, la Iași, cu microbuz alb pe dinafară și cu amintiri pe dinăuntru.

Pe cele șapte coline, jurnalismul n-o fi atât de dinamic, nu-i cu palate imense, nu-i cu gong de la sunetul căruia vibrează toată țara, dar Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” reușește să pregătească profesioniști care odată aruncați în lupta din capitală discută viitorul țării dintr-o sală pe a cărei ușă stă scris: Moldova.

dsc_0243

Un an de amintiri și ședințe-n prelungiri

Când am venit în Iași, eram, ca oricare alt student care abia descoperă universitatea de la Iași, pierdut și fără prietenii pe lângă mine. De fapt, asta era principala problemă. O luam de la capăt, cu „hei! Eu sunt Ionuț” sau cu „și ție ce îți place să faci?”. Obositor, dar dacă ai ști finalul, parcă ai pune și mai multe întrebări.

Ș-apoi, mi-am aruncat privirea și curiozitatea peste tot, pe unde am putut. Am început cu facultatea, acolo unde nimeni nu este așa cum este în camera de cămin. E și normal, și eu, la rândul meu, mă schimb, odată ce împing ușa grea de la intrare în corpul A. Aveam nevoie de oameni deschiși, fără să mă mai chinui să dau cu dalta în fețe false pentru a descoperi miezul. De pe 1 decembrie 2015, am pătruns în Asociația Studenților Jurnaliști sau simplu ASJ. Aici, un vârtej și mai mare decât la facultate. Idei peste idei, ședințe, păreri, ce, cum, unde, eu? Aaa? Stop! Am luat-o de la început cu „eu sunt Ionuț!”. Am întins mâna de mii de ori pentru a da noroc, am îmbrățișat de sute de ori aceleași corpuri sau poate altele, m-am supărat și am muncit. Era pentru prima dată, în viața mea, când construiam ceva de la zero, proiectul „Eu și cartea mea”, și aduceam prieteni în jurul meu. Atunci nu-mi mai venea să-mi iau bagajul și să mă duc acasă, la Crăiești, parcă-parcă rădăcinile alea începeau să se înfigă în cel puțin una dintre colinele ieșene. Și veneau oameni, prieteni și fotografiile alea, de pe Facebook, pe care le tot vedem, la alții, la început de octombrie 2015, și care prindeau contur și în studenția mea. Vorbesc de cele în care zâmbetul este dintr-un râs de la ultima glumă pe care o gustă tot grupul.

Am trecut și pe acolo, și pe dincolo, am întâlnit oameni pe care îi apreciez și cu care aș vrea să petrec mult timp, dar și uscături. Anul acesta, pe 1 decembrie, mi-am dat seama că am mai multe motive de a sărbători. În unul dintre cei nouă ani ai asociației, am fost și eu prezent. Acum, îmi rămâne mie să întind, de pe partea cealaltă, mâna, să îmbrățișez corpurile nou veniților și să fac fotografia în care toată lumea să zâmbească.

De vorbă cu scriitorul Cătălin Mihuleac, la ceas de Făurar

Asociația Studenților Jurnaliști, asociație din care mă bucur că fac parte, a conturat cea de-a doua ediție a proiectului „Scriitorul lunii”. Întâlnirea cu invitatul special, CĂTĂLIN MIHULEAC a avut loc vineri, 26 februarie 2016, începând cu ora 17:00 în sala „B. P. Hasdeu” a Bibliotecii Centrale Universitare din Iași. În centrul atenției, după cum a menționat și scriitorul Cătălin Mihuleac, a fost romanul „America de peste pogrom”, roman pe care mulți dintre participanți l-au citit cu interes.
„Nu eu sunt important, ci importantă este toată această poveste. Nu contează că am scris eu cartea, principalul este că ea a fost scrisă.”
Subiectul „Pogromul de la Iași” este unul sensibil și dificil, după cum subliniază și Andrei Giurgia, moderatorul evenimentului. Cu toate acestea, invitatul special Cătălin Mihuleac a dat o altă nuanță acestei teme prin intermediul personajelor și a scriiturii. Invitatul a deschis conversația cu frumoase forme de salut inspirate de la personajele romanului. „Eu sunt un soi de purtător de cuvânt al personajelor cărții și din partea colectivului vă urez un sincer «Shalom!». Din partea lui Joe Bernstein vă doresc ca atunci când veți apela la el pentru niște mărfuri second-hand să întâlniți cele mai frumoase stories.  De asemenea, din partea lui Rabbi vă transmit urarea lui «Mergeți în sufletul meu!», iar din partea lui Suzy Bernstein, tandra și șmechereasca ei formulă, «Kepp in touch, cum ziceau strămoșii daci.»” Scriitorul a promis să răspundă la toate întrebările, mai puțin la două: „Care personaje sunt fictive și care nu?” și „Suzy Bernstein există în realitate?”
„Dacă ești un artist adevărat, nu faci ceea ce vrei tu, ci faci ceea ce vor demonii din tine să faci.”
Scriitorul a dezvăluit că timp de 15 luni, timp în care a scris cartea, s-a schimbat foarte mult. De multe ori când se întâlnea cu prietenii, aceștia îi spuneau că este slăbit și că ceva se întâmplă. Cele mai evidente au fost schimbările fizice, schimbări ce l-au dus de multe ori în poalele bolilor. Toate se datorau faptului că scriitura necesita multă emoție, multă implicare și multă energie. Scenele ce l-au secat acut de energie pe scriitor au fost reprezentate de scena violului și scrisoarea de la finalul cărții. „Am mers pe sârmă atunci când am scris cartea aceasta, pentru că în mod voit am introdus acest ingredient care este comicul, cu toată paleta lui, culminând cu umorul, partea cea mai umană a comicului. Și tot deliberat, am introdus și pasajele mai deocheate pentru că am vrut ca cel ce se apropie de această carte să găsească acolo un raft întreg cu produse, nu un singur produs.”, a dezvăluit invitatul.
Scriitorul lunii - Catalin Mihuleac -ASJ 2.jpg
Cătălin Mihuleac a ținut să menționeze că nu are nicio legătură cu poporul evreu, cu excepția câtorva aspecte: poartă blugi inventați de un evreu, se uită la filmele de la Hollywood (bazele Hollywood-ului fiind puse de evrei),  a crescut cu muzica lui Mendelssohn Bartholdy și a lui Leonard Bernstein și a fost atras de Sigmund Freud. Cu toate acestea, a ales să se apropie de poporul evreu, întrucât, aflat într-un impas personal,  a dorit să construiască un lucru cu foarte mare greutate.
Scriitorul a informat publicul cu emoție că anul acesta poporul evreu a ajuns din nou la populația de dinaintea Holocaustului, adică la 14 milione de persoane. De asemenea, acesta a subliniat faptul că acestă regenerare a poporului evreu s-a realizat destul de greu.
„Am o normă de o singură pagină pe zi pentru ca textul să fie condensat.”
Întrebat în ce a constat documentarea cu referire la Pogromul de la Iași, Cătălin Mihuleac a răspuns că a trebuit să analizeze rapoarte ale poliției și să citească mărturii. Cel mai mult l-a interesat ura din perioada respectivă. „Nicio persoană dintre cei care au deschis cartea, în momentul în care închid coperțile nu mai este în aceeași stare ca la început. Ceva în el se schimbă, devine mai bun, mai uman, mai tolerant.”
Cititorii au fost curioși ce ascund simbolurile regăsite în carte. Scriitorul a dezvăluit în mare ce semnifică unele simboluri și a precizat că nu poate spune mai multe, întrucât fiecare cititor trebuie să acorde o semnificație proprie. Doctorul Oxenberg este ginecolog fiindcă reprezintă originea vieții; eliberarea rățuștelor galbene în Marea Baltică reprezintă dorința de eliberare a evreilor. „Pe mine mă interesează ca cititorul meu să devină co-autor.”, a mai menționat autorul.
Aspectul care l-a deranjat pe scriitor a fost faptul că acest roman nu a fost nici măcar citit de juriul din diverse concursuri ce țin de domeniu literaturii. În ciuda acestui fapt, romanul a intrat în inimile multor cititori și la diversele festivaluri la care scriitorul a fost invitat (spre exemplu la Alba-Iulia la festivalul „Dilema Veche”) se făceau cozi la autografe și fotografii cu Cătălin Mihuleac.
În timpul scrierii, o editură a anunțat că scriitorul Cătălin Mihuleac pregătește o carte ce va atinge și subiectul Pogromul de la Iași, iar de atunci scriitorul a primit multe critici și chiar amenințări. „Îți place friptura bună? O să ajungi și tu o friptura bună”, a fost una dintre subtilele amenințări primite și amintite de autorul romanului. „Urarea este de o cruzime ieșită din comun. El prin friptura bună se referea la evreii arși în crematorii.”, a menționat invitatul. Toate amenințările au încetat în momentul în care cartea a apărut.
„Visul meu este ca această carte, dacă va fi făcută film, și va fi făcută, să treacă ori pe mâna unui maestru internațional ori pe mâna unuia dintre cei doi oameni pe care eu îi respect: Radu Mihăileanu ori Nae Carafil.”
La rugămințile publicului, scriitorul a citit două pasaje din roman, iar la final a fost aplaudat cu multă ardoare de public. Cătălin Mihuleac a primit o diplomă din partea asociației. Acesta s-a declarat foarte mulțumit de întâlnirea de vineri seară și a apreciat ideea asociației de a aduce la un loc: o carte, scriitorul ei și mulți, mulți cititori. La final a urmat o sesiune de autografe și fotografii cu membrii asociației și cu toți cei prezenți în sală.
Scriitorul lunii - Catalin Mihuleac - ASJ1.jpg

Dan Lungu – scriitorul lunii ianuarie

Scriitorul Dan Lungu a acceptat invitația Asociației Studenților Jurnaliști și, astfel, a fost cel care a deschis proiectul „Scriitorul lunii”. În cadrul întâlnirii, de pe 22 ianuarie, din sala B.P. Hașdeu din cadrul Bibliotecii Centrale Universirare, scriitorul ne-a dezvăluit poveștile mai puțin cunoscute din spatele romanului „Sînt o babă comunistă!” și a dat curs tuturor curiozităților cititorilor.
„Mi-ar plăcea să fac reportaje!”
La început am vorbit despre relația scriitorului cu presa. Dan Lungu ne-a spus că a construit și construiește o relația frumoasă cu jurnaliștii, întrucât a lucrat o scurtă perioadă în acest domeniu. Tip de peste doi ani, scriitorul a realizat, săptămânal, pagina culturală a ziarul „Monitorul de Iași”. În prezent, profesorul încearcă să-și gestioneze cât mai potrivit cele trei imagini (scriitor, director al Muzeului Literaturii Române din Iași, manager al Festivalului „Filit”), să le apere, chiar dacă de multe ori, cea care are cel mai mult de suferit este imaginea de scriitor.
scriitorul-lunii-asjiasi1
După aceste dezvăluiri, publicul a dorit să discute cu scriitorul despre cartea sa, „Sînt o babă comunistă”. Astfel, am ajuns să cunoaștem povestea din spatele romanului, să descoperim impactul pe care l-a avut și îl are cartea. Pe baza romanului, s-au realizat spectacole de teatru: unul realizat de Lucian Teodorovici (montat la Ateneul Tătărași), o monodramă la Budapesta, altul în Olanda, iar anul trecut s-a desfășurat chiar și un moment de balet pe baza acestei cărți. În 2013, Stere Gulea a dat naștere unui film de excepție, care îmbină comicul cu dramaticul.

Scriitorul ne-a povestit de unde a pornit, de fapt, ideea scrierii unui roman despre viața unei familii din perioada post-comunistă. 

„Totul pornește de la o întâlnire cu o babă reală. În calitate de sociolog, prin anii `90, făceam o cercetare («Viața socială în deplin socialism») și realizam interviuri. De la toată lumea auzeam că în perioada comunismului erau foarte multe lipsuri, era frig, nu era mâncare. Eu eram foarte obișnuit cu tipul ăsta de discurs. Într-o zi i-am luat un interviu unei bătrâne și eu mă așteptam să spună aceeași poveste, însă s-a petrecut diferit. Mi-a spus: «Bine ai venit! Stai jos. Hai să-ți spun ce bine am dus-o eu pe vremea comunismului.» Eu am înlemnit. Cum? Toată lumea se plânge că a dus-o rău și ea îmi spune că a dus-o bine? La început mi s-a părut interesant, apoi a început să mă intrige.”, ne-a povestit scriitorul.
Romanul a început să prindă viață după mult timp de la această întâlnire. Pe când se afla la Paris, cu o bursă post-doctorală, Dan Lungu a fost sfătuit de către editorul francez al cărții „Raiul Găinilor” să scrie o continuare a cărții menționate. Scriitorul a refuzat să scrie volumul II, însă și-a expus ideea precum că ar putea scrie despre o întâlnire cu o bătrână care l-a marcat. Astfel, cartea a început să prindă contur.
„Experiența scrisului este mai săracă decât experiența directă”
„Primii bani pe care i-am primit din scris, au venit pe când eu eram elev în clasa a X-a. Am trimis la un ziar (Suplimentul literar al ziarului «Scînteia Tineretului») un text, iar acesta a fost publicat. Era un lucru enorm să ți se întâmple așa ceva. Surpriza totală a fost că am primit și bani. Nu știam dacă trebuie să-i trimit înapoi sau dacă să-i primesc. Iar din ei mi-am cumpărat cărți, chiar și acum mai am cărțile alea.”, ne-a dezvăluit Dan Lungu. De asemenea, prima carte pe care a publicat-o Dan Lungu, a fost una de poezii, carte ce l-a făcut să-și dea seama că ar fi mai bine să scrie proză.
Profesorul ne-a spus că nu povestește nimănui despre ceea ce scrie și că mereu la titlu zăbovește mai mult deoarece nu se poate decide. Chiar și romanul „Sînt o babă comunistă” a avut parte de alte două variante de titluri.
Scriitorul lunii-asjiasi2.jpg
„Pentru un scriitor este foarte importantă empatia.”
„Personajele pe care le conturezi trebuie să fie diferite între ele, trebuie să exprime puncte de vedere diferite, psihologii diferite, poziții sociale diferite, limbaje diferite, or, pentru asta trebuie tu să experimentezi virtual identități diferite. Este necesar ca un scriitor să facă acest exercițiu de a intra în pielea altuia, or, asta nu se poate face fără empatie. Aceasta a fost una dintre lecțiile mari pe care le-am învățat despre proză.”, ne-a spus invitatul.
După această discuție, ce a durat peste o oră, animată de o atmosfera călduroasă și degajată, a urmat sesiunea de autografe și uite așa ajungem de unde am plecat. La primul autograf pe care îl am de la scriitorul Dan Lungu. Acest lucru a fost posibil datorită invitatului nostru special, publicului și colegilor mei din „Asociația Studenților Jurnaliști”, cărora le mulțumesc foarte mult!
„A fost o seară foarte relaxată și simpatică. Îmi face bine ca din când în când să mai comunic cu cititorii mei. Aceasta este o campanie foarte potrivită și bine-venită pentru spiritul nostru moldovenesc «Șezi blând și citește» sau mai bine spus «Șezi blând și citește… mult!». Vă urez succes și sper ca la ediția 101 să mă invitați din nou.”, a declarat scriitorul Dan Lungu.
Pe această cale, vă invit la următoarea ediție a evenimentului „Scriitorul lunii”. La finalul lunii februarie veți cunoaște un alt scriitor frumos, care vă va satisface curiozitatea. Stați cu ochii pe pagina de Facebook a asociației.