Cum s-au simțit cei trei ani de Pedagogie?!

După ce am terminat patru ani de liceu m-am aruncat înainte fără să am habar ce mă așteaptă.

Iată-mă în punctul în care am ajuns să termin specializarea Pedagogie, bine-bine, mai am o lună și puțin, să nu discutăm de licență, vă rog.

Am venit cu gândul și cu inima că pot să învăț cum să educ un copil care să facă ceva mai departe pentru țara noastră. Da, eu sunt acel student care a dat la Pedagogie pentru că îi plac copiii, dar mai este un motiv, acela fiind că nu mai vreau să vad în școli acei profesori care ne fac să învățăm o materie din frică.

După ce la fiecare început de semestru îmi împărtășeam dorința pentru care am dat la această facultate, am ajuns față în față cu materii bonus care cred că o să mă ajute în momentul în care o să am copiii mei. E o presimțire.

Deși nefolositoare unele materii, au fost destul de interesante, destul de captivante și mai ales stresante când era vorba de sesiune. Dar heiii, am trecut cu bine și peste astea.

Viața mea de studentă a reprezentat la propriu o provocare, să fiu plecată din puful roz al familiei mele, dar a fost benefic. Am învățat să îmi fac multe feluri de mâncare, am cunoscut persoane noi pe care azi le pot numi prietene și cu care știu că o să țin o frumoasă legătură după ce termin.

Facultatea m-a făcut să fiu mai înțepată, mai îndrăzneață, mai curioasă și mai nerăbdătoare de viața care mă așteaptă.

Cert este că am învățat în facultate că  am fost un copil minune, sărut mâna orelor de Educație timpurie. Alte materii nu cred că vreți să înșir că vă fac capul calendar cu toate personalitățile din pedagogie și psihologie. Partea interesantă la pedagogie e că mereu aveam de făcut la prezentări activități cât mai interactive, așa că planșele colorate erau cele mai apreciate. O colegă chiar a făcut un ceas din carton pentru a explica mai bine definiții la cuvinte cheie.

Singurul moment care mi-a stricat experiența de„ plecată de acasă” a reprezentat-o pandemia. Cu o lovitură puternică dată libertății mele am ajuns înapoi acasă, înapoi la bunicuța mea cu mâncarea gata făcută și caldă pe aragaz. Dar am stat mai mult cu ghemotocul meu Tommy, nici nu știu ce m-aș face fără el.

Deși așa pandemie cum a fost, colegele de grupă cu care m-am înțeles mereu, mi-au rămas aproape și discutam prin mesaje sau la telefon ca să cum eram în sala de seminar sau curs.

Râd, glumesc, dar știu cât de dor o să îmi fie să întreb pe cineva „în ce sală avem cursul?”, „a ajuns profa?”, „mă ceartă oare dacă am întârziat 20 de minute?” (cei din Iași înțeleg traficul ). Așa pe final să și mărturisesc că somnul la cursul de sociologie a fost chiar mai odihnitor decât în pat (domnule profesor, aveți o voce cu adevărat calmă).

Deși nu o să ies de aici ceea ce mi-am propus și îmi doream, am învățat atât de multe lucruri care o să îmi fie utile când o să am copii mei, sau cine știe la un post de angajare, pentru că niciodată nu știi ce îți rezervă viitorul.

Așa pe final m-a prins o așa nostalgie… o să îmi lipsească anii de studentă. Ani pe care nu o să îi recuperez, dar pe care nu i-aș da la schimb pentru altceva. Au reprezentat și sunt o experiență frumoasă.

Cei trei ani de pedagogie i-am simțit ca și o provocare, ca un ghid în ce am făcut și ce o să fac mai departe cu viața ce mă așteaptă cuminte.

Text scris de Bianca Vârgă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s