Dac-aș putea, m-aș înscrie din nou la Jurnalism…

Nu a fost niciodată un secret că timpul e ireversibil și că orice viață este supusă efemerității. Mai întâi de toate însă, orice viață trebuie privită ca pe o șansă unică de a învăța și a face ce îți dorești pe parcursul ei. Mă bucur și eu de acest principiu, iar astăzi vreau să vă împărtășesc despre ce simt în legătură cu trecerea – nemilos de rapidă, e-adevărat – a celor trei cei mai prosperi ani ai mei de până acum: anii de studenție

Trebuie să vă mărturisesc că am ajuns să studiez la Iași dintr-o decizie a destinului. Insistam să studiez la București, cu argumentul încăpățânat al tinereții mele că numai Facultatea de Jurnalism din capitală mă putea ajuta să devin profesionistă în carieră. Mai erau de luat în calcul și că, în vreme ce Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din București organiza un concurs de admitere și sesiuni online de pregătire a viitorilor lor studenți – deci aveau o oarecare grijă pentru a se face cunoscuți – Facultatea de Litere de la Iași, în cadrul căreia se află și specializarea Jurnalism și Științele Comunicării nu sufla o vorbă în mediul virtual despre sine și studenții săi.

După absolvirea liceului, m-am dus la București să susțin două examene de admitere la Facultatea de Jurnalism de acolo. Întâmplarea însă a făcut ca eu să fiu admisă la taxă, iar această clasificare mă tăia de pe lista celor cărora li se asigura un loc în cămin. O chirie în București nu-mi era la îndemână, așa încât mi-am trimis dosarul către Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” (UAIC) de la Iași. Ce pot să vă spun însuflețitor după această lungă introducere este că orașul m-a adoptat cu iubire, iar eu mi-am găsit locul în poala lui.

Îmi amintesc cu bucurie cum am aflat de existența ziarului numit Opinia Studențească, o publicație săptămânală unde orice student de la Jurnalism și nu numai putea merge să învețe de la cei mai mari arta aflării subiectelor de știri, a scrisului simplu și obiectiv și pe cea a mersului pe teren. Țin minte că am scris la ei jumătate de an, după care am fost curioasă de ce înseamnă munca unui reporter de radio, așa încât am ajuns în studioul celor de la Radio Viva Fm. Despre toate încurajările tăcute pe care mi le ofeream în gând în drum spre oamenii grăbiți din oraș cărora trebuia să le cer opinii pentru realizarea de vox pop-uri, nu vă mai zic. Cert e că la sfârșitul primului meu an de studenție reușisem parțial să pun deoparte haina unei timidități care nu-mi dădea pace.

La Iași am întâlnit oameni admirabili. Profesori de la care nu îți puteai muta privirea datorită lucrurilor pe care ți le transmiteau și, mai ales, datorită felului în care o făceau, colegi cu mult bun-simț, spirit de colegialitate, copii calzi din ale căror minți găseai mereu de scos ceva demn de luat în seamă. Ne-am împrietenit repede.

N-aș putea spune ce mi-a plăcut mai mult la acești ani. Aș putea spune că nu știu cum să îi las și să mă pregătesc de o altă etapă. A, e musai să vă zic că în toți cei trei ani am locuit la cămin (deși în ultimul, cu pandemia, am locuit mai mult acasă), așadar în primii doi ani am stat într-un loc unde cel mai nesuferit lucru era dezinsecția făcută la ora 08.00. Firește, acum râd gândindu-mă la asta și spun că lucrul acesta nu mai însemna nimic atunci când stăteai de vorbă cu colegele de cameră, care, se întâmpla să îți devină și bune prietene. Cu Monica, Andreea și Cătălina am râs cu cea mai mare poftă și am pregătit cele mai simpatice zile de naștere.

Fac parte din generația celor care și-au petrecut cea de-a două jumătate din studenție participând la cursurile online și stând, pentru binele comun, acasă. Am găsit în cursurile acestea online și avantaje. De pildă, puteam fi oriunde pe această planetă și de acolo mă puteam conecta la cursuri. Am câștigat, deci, timp cu oameni dragi și mai mult timp pentru licență. Deplasările la facultate sfârșeau adesea cu ieșiri alături de colegi, cu abateri la un magazin ori alte asemenea care mâncau timp. Totodată, învățământul online m-a făcut mai sedentară decât obișnuiam să fiu, mi-a mărit dioptriile lentilelor de la ochelari și m-a privat de eventualele experiențe care ar mai fi putut urma. Nu mă lamentez. Pandemia a adus lucruri mai nefericite de atât.

Multă căldură umană am găsit și în două echipe, cărora simt să le mulțumesc cu acest prilej. Asociația Studenților Jurnaliști și Serile Filmului Românesc mi-au făcut bine pe întreg parcursul studenției mele pentru că experiența voluntariatului m-a îmbogățit puțin câte puțin. Să fii student la Jurnalism a însemnat să te plângi uneori că nu ai aparatură pusă la dispoziție de universitate și să te bucuri, pe de altă parte, că ai profesori magici care încearcă să acopere lipsa echipamentelor prin strădania lor. A însemnat să fii îndrăzneț și curajos să mergi să vorbești cu oameni de care, în alte circumstanțe, n-ai fi avut curaj să te apropii. A însemnat să privești în urmă și să-ți spui că, poate cea mai interesantă parte la jurnalism este că te formează pe tine, ca om, în raport cu ceilalți oameni.

Text scris de Claudia Cociug

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s