Îmi voi aduce aminte

Să vă spun de acel an petrecut în amfiteatre, fugind să prind tramvaiul în stație, mergând după Fornetti și la Petru în pauzele scurte? Sau despre anul în care am stat doar în casă, în fața unui laptop, uitând de obiceiurile mele care mă mai bucurau?

Vă povestesc despre ambele, așa cum le-am simțit eu, studentul de la Jurnalism. Eu am ajuns la Jurnalism pentru că a fost singura opțiune din capul meu, era exact tot ce îmi doream, îmbina utilul cu plăcutul, pe românește. Îmi plăcea să scriu, să urmăresc un Teletext în fața ecranului unui televizor mic, iar de aici credeam că pot fi un jurnalist bun. Așa am ajuns în primul an la Jurnalism, necunoscând pe nimeni. Nu era o problemă asta, deși mă integram greu în grupuri și mă temeam să socializez, ceea ce nu e deloc tipic unui jurnalist. Eh, mi-am luat ,,traista” în spate, am mers la facultate și așa au apărut primele prietenii care au și eșuat între timp, nu vă faceți griji. Nu poți cunoaște omul din prima. Unele durează și acum, iar cea mai bună prietenă mi-e parte din familie, iar eu, cea mai fericită și mândră de ea. De prietenia pe care o avem, de Jurnalismul care a știut să ne lege pe viață și să ne aducă aici, în punctul de acum, când ne vedem săptămânal. Diana, îmi ești bucurie, știi, nu?

Să revenim. Am venit la Jurnalism pentru că asta îmi era dorința. Am început să scriem știri, să facem practică, așa am ajuns la Opinia Studențească, unde am învățat ce e aceea munca de teren și că, de fapt, asta e ce îmi place. Dacă mă lași pe teren să fac un reportaj, nu vin până nu găsesc omul potrivit. Pentru că îmi place să le descopăr poveștile de viață, să aducă ceva nou și în povestea pe care mi-o creionez eu, ca jurnalist la început de drum.

Tot timpul acesta, de făcut teren, de mers în redacție, mi se părea obositor uneori, recunosc. Uneori eram sigură că renunț chiar din primele săptămâni. Acum, dacă mă întrebi, aș da aerul din mine să mai merg stresată pe teren că nu găsesc personaj potrivit pentru reportaj, să sun cu zilele după declarații pentru un dosar de presă și să mi se spună: ,,Reveniți!”. Reveneam, desigur, pentru același răspuns negativ, dar făceam ceva. Online-ul a cam schimbat lucrurile și m-a schimbat și pe mine. M-a făcut să fiu o fire mult mai comodă și nu dau vina pe nimeni, doar pe mine că am acceptat să fiu așa. Nu m-am îndepărtat de Jurnalism, totuși. Am lucrat câteva luni în domeniu și simțeam că fac ceva, că pot reveni pe teren și că asta mi-e menit. Asta și sper să fac pe viitor, dacă reușesc, așa cum mi-am propus, să am o lucrare bună de licență, să trec examenele cu brio și să ajung unde trebuie. Știu că-I cale lungă, dar de când cu pandemia asta, mi-am dat seama că timpul trece prea repede.

De trei ani fac parte dintr-un grup care m-a format și m-a crescut ca om responsabil, și anume Asociația Studenților Jurnaliști. Am trecut cu echipa asta prin cele mai faine proiecte care ne-au unit ca familie. Am făcut evenimente, ne-am dus la altele împreună, am ieșit, ne-am bucurat și am simțit cum iau totul de la 0 când am devenit președintele asociației. Cu inima cât un purice stăteam, neștiind ce urmează și îmi rezervă această nouă postură. Mi-a adus doar bucurii! O echipă pe care mă pot baza oricând, o echipă care lucrează și trage tare pentru ca fiecare eveniment și ședință să fie exact ce trebuie și când trebuie. Pentru asta, le mulțumesc!

Nu mi-am mai văzut colegii adunați într-un amfiteatru de atât de mult timp și îmi e dor. De desenele mele realizate în timpul unor ore și pauze, de zilele când aproape adormeam cu capul e bancă pentru că nu reușeam să mă concentrez. În anul I vedeam lucrurile altfel, eram concentrată pe învățat mai mult decât oricând, mergeam în biblioteci, la seminarii eram activă, învățam chiar și două limbi deodată și așa știu acum să îmi fac prezentarea în germană. Sunt recunoscătoare pentru tot ce am trăit și simțit când mergeam la facultate, dar și pentru oamenii care au rămas aici și-mi sunt sprijin.

Ce mi-a adus facultatea asta mai bun? Profesori care mi-au arătat că se poate și m-au ajutat, de la care am rămas cu lecții nu doar despre jurnalism, ci și pentru cele ce urmează. Prieteniile de durată, iar aici, Diana, îți mulțumesc pentru încredere și pentru ce suntem. Pentru că știm să ne fim aproape și să ne fim mai mult decât ceea ce oamenii din jur ar numi doar o ,,simplă prietenie”.

Cursuri, seminarii, laboratoare de care îmi voi aduce mereu aminte și voi zâmbi. Plimbări, ieșiri, stații de autobuz schimbate, pauze în care nu mai puteam de foame pentru că aveam cursuri continuu și niciunul nu avea timp să plece din sala de curs, poze făcute pe Copou, Grădina Botanică, pauzele de pe băncile din fața corpului G sau zilele în care ieșeam câte un grup mai mare și mâncam împreună. Știți cât le voi duce dorul? Vă spun eu. Enorm. De când pandemia mi-a furat asta, am plâns de nici nu mai știu câte ori. Plângeam, ștergeam lacrimile și mergeam mai departe. Regret că unele prietenii s-au scurs în prea puțin timp, dar le mulțumesc celor care rezistă și vor rezista în timp.

Aici m-am format, am devenit omul matur de care aveau nevoie cei din jurul meu, de care aveam nevoie eu, iar pentru asta, mă-nclin.

Text scris de Diana Nechita

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s