Alunecând pe-o foaie de carte

Ce autori noi am citit în 2020 și de ce îi recomand mai departe?

Deschizi filele aleatoriu, iar degetele îți rămân încleștate pe două dintre paginile de la mijlocul ei. Stau fixe, căci sunt prinse bine, iar în spatele lor mai au alte zeci de surori ce din lemn s-au preschimbat în suprafețe fine, delicate, care istorisesc povești la nesfârșit, după imaginația care mai de care mai efervescentă a celui care se găsește inspirat să scrie.

Când ne-am gândit să vă prezentăm săptămânal topuri despre diverse, am făcut repede un exercițiu retrospectiv și m-am gândit la cărțile pe care am ales să le citesc în anul 2020, precizând că anul acesta, la mine a fost anul pe care l-am dedicat, cu precădere, autorilor necunoscuți. Am citit nouă autori noi, luând de la fiecare câte o carte. Am să vorbesc însă doar despre primii șase dintre aceștia, ale căror cărți mi-au fost mai pe plac.

În prezentarea mea, voi încerca să nu rup din vraja fiecăreia, în încercarea de a vă lăsa vouă plăcerea de a le descoperi. Am să amintesc cărțile într-o ordine complet aleatorie, pentru că n-aș putea să o clasez pe una mai prejos de cealaltă.

Oameni anxioși, Frederick Backman ocupă în viziunea mea, din cărțile citite în anul 2020, cu mare demnitate și măiestrie locul I deoarece este o carte a empatiei – atenție, fără să fie o carte de dezvoltare personală sau, în fine, una din domeniul psihologiei. Este un roman căruia am văzut că i se acordă o atenție sporită, așa încât am fost determinată să o citesc și eu, deși nu mai citisem niciun alt volum de la autorul suedez. Pe scurt, romanul este o reprezentare a fiecăruia dintre noi, surprins în toate stările umane care ne cuprind de-atâtea ori în viață. Oamenii pe lângă care trecem pe stradă, cei cu care ni se intersectează privirea în stația de autobuz ori în interiorul lui, cei pe care îi vedem greșind ori făcând gesturi prea puțin cântărite aparțin cu toții aceleiași lumi din care facem parte fiecare, și niciunul dintre noi nu s-ar da înapoi de la a jefui o bancă – ce te faci totuși când banca e un fără bani lichizi – dacă partenerul de cuplu s-ar face vinovat de despărțire și ne-ar da afară din apartamentul în care locuiesc și copiii pe care îi avem împreună. De teama de nu face o impresie nepotrivită copiilor dragi, nu ne certăm cu partenerul de cuplu, ci părăsim devastați casa, îndreptându-ne spre un drum total necunoscut. Și-așa, ajungem să spargem bănci, fără a fi câtuși de puțin răufăcători. Acesta este exemplul din carte, care mi-a oferit o lecție importantă de empatie pentru cei pe care nu îi știu și pe care, prin urmare, nu am dreptul să îi judec.

Povestitorul, Jodi Picoult. Cartea, deși din titlu nu ni se indică despre ce ar fi vorba, este despre realitatea lagărelor de concentrare naziste din timpul celui de-al doilea Război Mondial – 1939 – 1945. Abordarea nu este generalistă, pentru că autoarea urmărește să spună povestea unei tinere evreice care se ascunde de contactul des cu oamenii din pricina unei cicatrici de pe față. Povestea este și a bunicii sale care a supraviețuit acestui coșmar istoric numit Holocaust. În timp ce a fost deținută în lagărele naziste, bunica lui Sage a fost însemnată pe braț cu un număr, pe care ea a încercat tot restul vieții să îl ascundă de nepoata sa. Personajul feminin Sage îl întâlnește într-o zi, la un grup de terapie, pe unul dintre foștii ofițeri germani care au făcut parte din trupele SS. Acum este nonagenar. Îi devine prieten, dar această legătură cordială se sfărâmă pe măsură ce Sage cercetează trecutul fostului ofițer, deducând o posibilă veche legătură dintre acesta și bunica sa. Cartea este scrisă pe două planuri: unul al ficțiunii și al monștrilor, celălalt al realității și al…din nou monștrilor.

Rătăcitorii, Olga Tokarczuk. Olga Tokarczuk a fost distinsă cu Premiul Nobel pentru Literatură în 2018 și este o scriitoare complexă. Spun acest lucru pentru că scriitura sa nu este neapărat una de digerat dimineața la cafea, fiind mai antrenantă și aducând informații din sfera științei. În Rătăcitorii aflăm, printre altele, despre fuga autoarei de a nu prinde rădăcini într-un anumit loc și de a continua să rămână nomadă pentru că numai astfel va câștiga experiențe și își va îmbogăți viața.

Femei fără bărbați, Saharnush Parsipur. Prima sciitoarea de origine iraniană pe care am citit-o, însă cu siguranță nu și ultima. Saharnush Parsipur ne arată în cartea sa, Femei fără bărbați curajul femeilor iraniene de a-și înfrunta destinul, împletind elementele de realism magic cu cele realiste. Cinci femei, fiecare alergând după o oază de liniște în urma furtunilor din viețile lor, își recapătă pacea interioară, laolaltă, într-o grădină.

Marina, Carlos Ruiz Zafón. De la Zafón am învățat că misterul s-ar putea să reprezintă întreaga suflare a unui roman reușit. Să nu mă înțelegeți greșit. Zafón are o măiestrie a scrisului cum rar mi-a fost dat să văd, iar ea nu constă numai în arta de a presăra senzația aproape continuă de mister. Marina este o fată care locuiește împreună cu tatăl său într-un soi de conac, în Barcelona de la sfârșitul anilor ’70. Oscar, un băiat care trăiește la orfelinat, dispare într-o zi pe străzile întunecate și cețoase ale Barcelonei, în căutare de mister. După ce se vor cunoaște, cei doi se vor pomeni împreună într-un cimitir în miez de noapte, într-o casă cu păpuși și într-o fabrică de proteze ortopedice, urmând să găsească o cale de a rămâne teferi și împreună.

Codul lui Da Vinci, Dan Brown. Am primit această carte drept cadou de ziua mea de naștere de la una dintre verișoarele mele, Georgiana. Cartea se citește rapid, este foarte intrigantă pentru că încheierea fiecărui capitol este țesută anume pentru a face trecerea maiestuoasă către următorul. Cu greu am lăsat-o din mână, pentru că, de fiecare dată când mă pregăteam să mă opresc din citit și să fac alte activități, unul dintre personaje făcea alt pas spre aflarea codului lui Da Vinci și a locului în care au stat ascunde timp de secole documentele Sangreal. Codul lui Da Vinci este o carte din care, atunci când îți ridici capul, vizualizezi lumea din jur altfel, dintr-un punct de vedere simbolistic, pentru că, profesorul de simbolistică și istoria artei Robert Langdon, alături de agentul francez specializat în decriptare, Sophie Neveu analizează pas cu pas calea prin care pot ajunge la documentele Sangreal, atât de mult râvnite de Biserica Catolică și reprezentanții săi de la Vatican.

Ceilalți autori noi cu ale căror romane am făcut cunoștință în 2020 au fost Orlando Figes cu Să-mi trimiți un cuvânt din când în când, Michael Ende cu Povestea fără sfârșit și Henrietta Lovell cu Aventura ceaiului.

Și, ca să încheiem totul cu același entuziasm cu care am început, vă las o fotografie cu cea mai recentă comandă a mea de cărți, pe care, deși știu că nu le voi putea citi în următoarele trei luni, sunt fericită că au ajuns în brațele mele. Grație prietenei mele bune, Monica, le vedeți în toată splendoarea lor, căci ea s-a îngrijit ca această fotografie să ilustreze întocmai frumusețea noilor mele comori literare.

Text scris de Claudia Cociug

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s