Pandemia și o altă eu

Dacă cineva mi-ar fi spus acum ceva timp că o pandemie va lovi întreagă omenire aș fi râs și aș fi spus „te uiți la prea multe filme SF”. Ei bine, cred că o să-mi retrag cuvintele pentru că am fost cam sceptică la început, pentru că eu nu cred în  aberații am zis la vremea aceea. Până într-o zi din luna martie când viața mea și a tuturor oamenilor s-a schimbat complet. Și ce schimbare! Ceva ce poți vedea doar în filme, ceva la care te gândești continuu, te miri, aștepți, iar apoi te întrebi cum este posibil? Cine a spus că viața bate filmul avea mare dreptate.

Și se pare că acesta este începutul unui nou stil de viață. Unul pe care l-aș schimba oricând dacă aș avea ocazia să dau timpul înapoi. Viața mea pe timp de pandemie a fost un amalgam de sentimente, de la extaz la agonie, de la plânsete, căderi nervoase până la „nu mai pot”. Și chiar nu mai puteam. Îmi plănuisem ca anul 2020 să fie unul dintre cei mai frumoși ani de până acum pentru că eram clasa a XII-a, îmi făcusem planuri despre absolvire, banchet, curs festiv, ieșiri cu prietenii și să nu uităm și de admiterea la facultate. Am crezut că anul acela va fi cel mai frumos, ceva ce poți trăi doar o singură dată. Aparent totul părea să decurgă bine, dar habar nu aveam că aceea avea să fie ultima dată când voi păși într-o sală de clasă, ultima dată când voi mai râde cu colegii, ultima dată când îmi voi mai  vedea prietenii, ultima dată pentru tot ce înseamnă viață de liceu. Ultima dată când pot spune că am avut o viață normală, căci nimic după asta nu a mai fost la fel.

În martie s-au închis școlile. Părea tentant la început pentru că să fim sinceri puțină vacanță nu cred că strică nimănui, cu gândul că ne vom întoarce cât mai repede înapoi. Câteva zile s-au transformat în săptămâni, iar săptămânile s-au transformat în luni venind o dată cu starea de urgență. Mi se părea că timpul stătea în loc, trecea prea greu, iar eu nu mai puteam să aștept. Eram ocupată cu examenul de bacalaureat, jumătate din timpul meu mi-l ocupam cu asta, învățam mereu, repetam în șir că nu vreau să eșuez, eram stresată, eram panicată, plângeam și ziceam că vreau să mă las de tot. Treptat, școala a trecut în mediul online și nu puteam să mă adaptez acestui noi stil de viață. Totul devenea o rutină, era plictisitor și era obositor. După o perioadă nu mai aveam forță și nici chef să învăț, nu mai ieșisem afară de săptămâni bune, iar ceea ce vedeam la televizor și pe rețelele de socializare mă tulbura complet. Am pierdut mulți oameni în acea perioadă, la un moment dat m-am pierdut și pe mine. Faptul că vedeam că oamenii mai au puțin și se omoară pentru niște alimente, că totul dispărea într-o fracțiune de secundă m-a făcut să realizez că fiecare este pe cont propriu.

Nici inspirație pentru scris nu mai aveam. Mă simțeam tristă.  Eu sunt în general un om mai  solitar, dar după această perioadă vreau să vă spun că nu îmi doresc nimic mai mult decât să mă înconjor de oameni. Pot spune că pandemia a venit și cu câteva lucruri bune pentru mine, chiar dacă la început am crezut că o sa fie imposibil. În toată această perioadă am învățat să fiu un om mai tolerant, mai calm, am învățat că nu poți să ții oamenii cu forța lângă tine dacă ei nu au niciun interes pentru asta, am învățat să apreciez mai mult oamenii de lângă mine pentru că azi sunt și mâine cine știe dacă îi mai vedem. Am învățat să mă bucur de lucruri simple: de o îmbrățișare, de o gură de aer, de un zâmbet și de tot ce mă înconjoară. Și sunt recunoscătoare pentru toate, căci înainte de pandemie nu priveam lucrurile așa. Am pierdut oameni într-adevăr, dar am descoperit o nouă eu și sunt mai mulțumită ca niciodată de versiunea la care am ajuns. A venit și ziua în care am dat bacalaureatul după luni de stres și învățat. Nu am avut parte de curs festiv sau banchet, dar totuși am ieșit în aer liber la un „fel de absolvire”.  Am trecut și peste admitere, am intrat la facultatea pe care am vrut-o, m-am înscris în multe activități, am cunoscut oameni noi, oameni minunați și nu regret o clipă de alegerile pe care le-am făcut. Privind retrospectiv se pare că nu totul a fost un dezastru. Cea mai mare luptă pe care o poți duce este cu tine însăți, dacă ieși învingător din asta poți spune că ești cel mai câștigat.  Masca și dezinfectantul fac parte din garderoba noastră de zi cu zi, m-am obișnuit prea tare cu ele. Probabil când totul se va termina îmi va fi greu să plec fără ele. Dar știți ce? Plângem, cădem, dar la finalul zilei ne ridicăm și ne scuturăm și mergem mai departe pentru că nicio epidemiei globală nu vor sta în fața unor vise ce așteaptă să fie îndeplinite.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s