Un alt fel de respiro

Eram în Iași când pandemia s-a strecurat în viața mea și a dat lucrurile peste cap. Plănuisem împreună cu sora să călătorim pînă vom bifa măcar o jumătate din destinațiile de pe lista noastră, dar n-a fost să fie. A trebuit să plecăm acasă, peste Prut, iar lista să rămână o simplă amintire a vremurilor de odinioară.

Pandemia mi-a trezit frica. Nu sunt fricoasă de fire, dar iată că, ciocnindu-mă de o astfel de situație de criză, am realizat că mi-e frică, mi-e frică de neputința mea. Aș vrea să-mi ocrotesc părinții, sora, pe cei apropiați, dar n-am cum s-o fac decât prin respectarea regulilor de prevenire a virusului.

Cu timpul am început să caut metode prin care să-mi înăbuș frica. Și am găsit. Cărțile. Cărțile au fost și sunt cele care îmi dau putere și imbold pentru a rămâne optimistă și tocmai de aceea pandemia mea este, în mare măsură, despre cărți. Nu sunt obișnuită să stau mult în fața calculatorului, dar iată că majoritatea cărților citite au fost în format online, de aceea am fost prinsă de ecran o bună perioadă de timp.

 Pozele au jucat și ele un rol aparte. Câteva ore petrecute în aer liber, pozând sau făcând poze, mă făceau să mă desprind de haos, agitație, panică și îmi dăruiau puțină liniște.  

Nu credeam că voi găsi un job în pandemie, dar iată că vara aceasta am lucrat, chiar dacă nu în domeniu, într-o companie din orășelul în care locuiesc. Partea cea mai frumoasă era faptul că lucram împreună cu prietena mea, fapt care mă ajuta să fiu mereu cu zâmbetul pe buze și plină de energie. Era o experiență inedită pentru mine să merg în fiecare dimineață împreună cu ea la muncă, iar seara să mergem împreună acasă. Cu o parte din banii primiți m-am înscris la cursuri de croitorie și design vestimentar. Mi-am croit singură câteva piese vestimentare și am învățat lucruri care sigur îmi vor prinde bine într-o bună zi. Am desenat, m-am plimbat, am gătit și nu am adăugat kilograme în plus.

Pandemia m-a readus, totuși, acasă, acolo unde mă așteptau părinții, prietenii și amintirile. Acum îmi vine greu să cred că a trecut aproape un an de când lucrurile au luat o altă întorsătură. Mi-e dor de orele predate fizic, de colegi, de plimbările prin Iași, de călătoriile cu trenul, de tot ce a fost cândva și acum nu mai e.   Păstrăm și acum acum acel bilețel pe care sperăm că într-o bună zi vom ajunge, treptat, să-l bifăm. Până atunci, sper ca lucrurile să se îndrepte spre bine, iar noi toți să ne recăpătăm liniștea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s